Karma la Raftul Cinci: O dramă printre cumpărături

— Vlad, nu mai găsesc făina aia integrală, ai văzut-o tu? întreb eu, cu vocea deja tensionată, în timp ce încerc să-mi stăpânesc nervii. Supermarketul e plin, lumea se înghesuie printre rafturi, iar Vlad pare că nu mă aude. Stă cu ochii în telefon, absent, de parcă nici n-ar fi aici cu mine.

— Poate e la raftul cinci, răspunde el în cele din urmă, fără să ridice privirea.

Mă simt invizibilă. Mă simt ca o umbră care se strecoară printre oameni grăbiți și coșuri pline. Îmi vine să țip, dar mă abțin. Nu vreau să fac o scenă aici, printre promoții la salam și cutii de lapte.

Ajung la raftul cinci. Mă uit după făină, dar în schimb dau peste o privire cunoscută. O femeie cu părul roșcat, ochi verzi și un zâmbet pe care l-aș recunoaște oriunde. Irina. Fosta lui Vlad. Femeia despre care mi-a spus că a fost doar o greșeală din tinerețe, dar pe care n-am putut s-o uit niciodată.

— Bună, Vlad! Ce surpriză! spune ea cu o voce dulceagă, privindu-l direct peste umărul meu.

Vlad se blochează. Îi văd fața cum se schimbă, cum îi dispare orice urmă de relaxare. Își bagă telefonul în buzunar și încearcă să zâmbească.

— Bună, Irina. Ce faci?

— Uite, cumpărături pentru mama. Știi cum e… Ea nu mai poate ieși singură de când cu operația la șold.

Eu stau între ei ca un obstacol inutil. Mă simt mică și neînsemnată. Irina mă privește scurt, apoi îi întinde mâna lui Vlad. El ezită o clipă, apoi i-o strânge. Simt cum mi se strânge stomacul.

— Și tu? Cum ești? întreabă Irina, ignorându-mă complet.

— Bine… Suntem bine. Eu și Ana suntem bine, răspunde Vlad, încercând să mă includă forțat în conversație.

Irina își rotește ochii spre mine și zâmbește fals.

— Ah, Ana! Îmi pare bine să te revăd. Parcă ne-am mai întâlnit la o nuntă acum câțiva ani…

— Da, la nunta lui Radu și a Simonei, răspund eu sec.

Tensiunea plutește între noi ca un nor greu. Vlad încearcă să schimbe subiectul.

— Ai nevoie de ajutor cu ceva?

Irina îl privește lung.

— Poate doar să mă ajuți să ajung la niște borcane pe raftul de sus… Știi că mereu am fost prea scundă pentru astea.

Vlad se uită la mine întrebător. Îi simt ezitarea. Îi simt rușinea. Dar totuși se duce și îi ia borcanul. Eu rămân acolo, cu făina în mână și cu inima grea.

Când se întoarce la mine, încerc să-mi adun curajul.

— Vlad, putem să terminăm odată? Nu vreau să stau aici toată ziua.

Irina râde scurt.

— Nu te supăra pe el, Ana. Știi cum e Vlad: mereu gata să ajute pe toată lumea.

Îmi vine să-i răspund urât, dar mă abțin. În schimb, îi spun:

— Da, știu foarte bine cum e Vlad.

Mergem mai departe printre rafturi. Vlad tace. Eu tac. Dar gândurile mele urlă. De ce mă simt mereu pe locul doi? De ce trebuie să-mi demonstrez mereu valoarea în fața altora? De ce nu pot avea și eu liniștea mea?

Ajungem la casă. Coada e lungă. În spatele nostru apare Irina cu coșul ei plin ochi.

— Vai, ce coadă! Dacă tot suntem aici împreună… poate mă lăsați și pe mine înaintea voastră? Am doar câteva lucruri…

Mă uit la coșul ei: e plin ochi. Mincinoasă! Dar Vlad deja dă din cap afirmativ.

— Sigur, Irina. Nicio problemă.

Îmi pierd răbdarea.

— Nu! Noi eram primii aici. Și avem și noi treabă acasă!

Irina mă privește surprinsă.

— Ana… nu te supăra… doar că mama mă așteaptă…

— Și pe noi ne așteaptă cineva acasă! răspund eu tăios.

Vlad oftează greu.

— Ana… hai să nu facem scandal…

Simt cum mi se umplu ochii de lacrimi. Nu mai pot. Nu mai vreau să fiu mereu cea care cedează. Nu mai vreau să fiu invizibilă.

— Dacă vrei atât de mult s-o ajuți pe Irina, poate ar trebui să mergi tu cu ea acasă! îi spun lui Vlad printre dinți.

Toată lumea din jur se uită la noi. Irina roșește și dă un pas înapoi.

— Ana… nu exagera…

— Nu exagerez deloc! Sunt sătulă să fiu mereu pe locul doi! Sătulă să fiu mereu cea care tace!

Vlad tace. Irina tace. Casiera ne privește jenată.

În cele din urmă, Irina pleacă spre altă casă fără să spună nimic. Vlad rămâne lângă mine, dar între noi s-a căscat o prăpastie pe care nu știu dacă o mai putem trece vreodată.

Ajungem acasă în liniște. Vlad încearcă să vorbească cu mine, dar nu-l ascult. M-am săturat de compromisuri și jumătăți de adevăruri.

În seara aceea, stau singură în bucătărie și mă gândesc: oare cât timp trebuie să rabzi până când viața îți face dreptate? Oare cât de mult trebuie să te sacrifici pentru ceilalți până când cineva vede cu adevărat cine ești?

Poate că supermarketul nu e doar un loc unde cumperi făină sau lapte — poate e locul unde karma îți arată cine ai devenit cu adevărat.

Oare câți dintre noi trăim vieți în care suntem doar figuranți în povestea altora? Câți dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?