Între iertare și demnitate: Povestea Anei

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Vocea mea răsuna spartă în bucătăria rece, în timp ce el stătea cu ochii în podea, incapabil să mă privească. Era seara de 12 noiembrie, iar afară ploua mărunt, ca și cum cerul însuși plângea pentru mine. Pe masă, lângă cana de ceai rămasă neatinsă, telefonul lui vibra insistent. Mesajele acelea, pe care le-am citit din greșeală, mi-au sfâșiat inima.

— Ana, te rog… Nu e ceea ce crezi…

— Nu e ceea ce cred? Să nu-mi spui că nu ai fost cu ea! Să nu-mi spui că totul e o neînțelegere! Am văzut pozele, Radu! Am văzut tot!

Nu mai aveam lacrimi. În mine era doar un gol imens și o furie mocnită. M-am așezat pe scaun, tremurând. În camera alăturată, Mara, fetița noastră de șase ani, desena liniștită. Nu știa nimic. Încă.

A doua zi dimineață, mama a venit la mine cu plasele pline de cumpărături și cu sfaturi grele ca niște pietre.

— Ana, nu te grăbi să iei o decizie. Toți bărbații greșesc. Gândește-te la Mara! Ce va fi cu ea dacă vă despărțiți?

Am simțit cum mă sufoc. De ce trebuie mereu femeia să ierte? De ce trebuie să port eu povara greșelii lui?

Seara, a venit și mama lui Radu. S-a așezat pe canapea și a început să plângă.

— Draga mea, nu-l lăsa pe Radu! E băiat bun, a greșit… Dar cine nu greșește? Tu ești stâlpul casei. Fără tine, el se pierde.

M-am simțit prinsă ca într-o menghină. Două femei care mă iubesc în felul lor, dar care nu mă văd pe mine. Nu văd rana mea. Văd doar imaginea familiei perfecte pe care trebuie s-o păstrez cu orice preț.

În zilele care au urmat, am mers la serviciu ca un robot. Colegii mă întrebau dacă sunt bine, iar eu zâmbeam fals. Noaptea nu dormeam deloc. Mă întrebam dacă să-l iert sau să plec. Mă uitam la Mara cum doarme și îmi venea să urlu de neputință.

Într-o seară, Radu a venit acasă cu un buchet de crizanteme galbene.

— Ana, știu că am greșit. Nu am nicio scuză. Dar te rog… Dă-mi o șansă să-ți arăt că pot fi bărbatul de care ai nevoie.

L-am privit lung. Vedeam în ochii lui regretul, dar și frica. Frica de a rămâne singur. Frica de a pierde confortul unei vieți pe care o luase de-a gata.

— Nu știu dacă mai pot avea încredere în tine, Radu. Nu știu dacă vreau să trăiesc cu frica asta în fiecare zi.

El a tăcut. Mara a intrat în cameră și s-a agățat de gâtul meu.

— Mami, de ce plângi?

Mi-am șters lacrimile și am zâmbit strâmb.

— Nu plâng, iubita mea. Doar mă gândeam la ceva trist.

În acea noapte am stat la fereastră și am privit luminile blocurilor din jur. M-am întrebat câte femei ca mine stau treze și se întreabă dacă să ierte sau să plece. Câte au curajul să-și asculte inima?

A doua zi am mers la psiholog. Aveam nevoie să vorbesc cu cineva care nu mă judecă. Am povestit totul: trădarea, presiunea mamelor, frica pentru Mara.

— Ce vrei tu cu adevărat? m-a întrebat psiholoaga.

Am tăcut mult timp. Nu știam răspunsul. Voiam să fiu fericită, dar nu știam dacă fericirea mea mai poate exista lângă Radu.

Seara am avut o discuție cu mama mea.

— Mamă, tu ai fi putut să-l ierți pe tata dacă te-ar fi trădat?

A oftat adânc.

— Nu știu, Ana… Poate că nu. Dar vremurile erau altele. Acum tu trebuie să decizi pentru tine.

Pentru prima dată am simțit că am voie să aleg. Că nu trebuie să port povara nimănui.

Au trecut două luni de atunci. Radu încearcă să repare lucrurile: gătește, se joacă mai mult cu Mara, îmi aduce flori fără motiv. Dar între noi e un zid invizibil pe care nu știu dacă îl voi putea dărâma vreodată.

Mamele încă mă sună zilnic cu sfaturi contradictorii: una îmi spune să-l iert pentru copil, alta îmi spune să nu las familia să se destrame din cauza unei greșeli trecătoare.

Dar eu? Eu încă nu știu ce vreau cu adevărat.

Poate că iertarea e un act de curaj. Poate că plecarea e tot un act de curaj. Dar cum știi când e timpul să alegi pentru tine și nu pentru ceilalți?

Voi ce ați face în locul meu? E iertarea o dovadă de slăbiciune sau de putere?