Între Dragoste și Nepăsare: Povestea unei Mame Românce

— De ce nu poți să fii ca fratele tău, Elena? Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Aveam paisprezece ani și mă uitam la ea cu ochii umezi, încercând să-mi găsesc cuvintele. Dar nu le găseam niciodată.

Mama, Adela, era mereu impecabilă: coafura aranjată, unghiile făcute, hainele călcate la dungă. Îi plăcea să fie admirată, să fie în centrul atenției la orice petrecere sau ședință cu părinții. Dar acasă, între pereții noștri galbeni, era alt om. Vocea ei era tăioasă, iar cuvintele – ca niște ace.

Fratele meu, Radu, era lumina ochilor ei. Orice făcea el era perfect: dacă lua un opt la matematică, era sărbătoare; dacă eu luam un zece, abia ridica din sprânceană. — Radu e băiat, el are nevoie de sprijin! Tu trebuie să fii puternică, Elena! îmi spunea mereu. Dar ce înseamnă să fii puternică atunci când simți că nu contezi?

Tata, Ion, era mai mult absent. Muncea mult la combinat și când venea acasă, prefera să stea cu ochii în televizor sau să iasă la o bere cu vecinii. Nu intervenea niciodată între mine și mama. Odată, când am încercat să-i spun cât de rău mă simt, mi-a zis doar: — Las-o pe maică-ta, așa e ea. Nu te mai consuma.

Anii au trecut și diferențele dintre mine și Radu s-au adâncit. El primea bani de buzunar fără să ceară, eu trebuia să justific fiecare leu. El putea să iasă cu prietenii până târziu, eu trebuia să fiu acasă la opt. — Fetele trebuie să fie cuminți! îmi repeta mama ca pe o poezie stricată.

Într-o seară de toamnă, când aveam șaptesprezece ani, am venit acasă plângând. Prietena mea cea mai bună, Irina, tocmai îmi spusese că mama ei o admiră pe mama mea pentru cât de elegantă e și cât de bine se descurcă cu copiii. M-a durut atât de tare încât am izbucnit: — Mamă, tu chiar mă iubești? Sau doar pe Radu?

S-a uitat la mine ca la un obiect stricat: — Nu mai dramatiza! Fiecare mamă își iubește copiii în felul ei. Dar tu… tu mereu vrei atenție! De ce nu poți fi mai modestă?

Am fugit în camera mea și am plâns până târziu în noapte. M-am întrebat atunci dacă e ceva în neregulă cu mine sau dacă pur și simplu nu merit dragostea ei.

Când am intrat la facultate la București, am simțit pentru prima dată libertatea. Am început să-mi fac prieteni noi, să descopăr cine sunt fără etichetele puse de mama. Dar rana rămânea acolo, ca o umbră care mă urmărea peste tot.

Radu a rămas acasă și a început să lucreze cu tata la combinat. Mama era mândră: — Băiatul meu e bărbat adevărat! Tu… tu citești cărți și pierzi vremea prin cafenele.

Într-o vacanță de iarnă, m-am întors acasă și am găsit-o pe mama certându-se cu tata din cauza banilor. Radu făcuse o datorie mare la pariuri sportive și nu voia să recunoască. Mama îl apăra cu îndârjire: — E băiatul meu! O să-și revină! Dar când am încercat să intervin și să spun că poate ar trebui ajutat altfel, mi-a spus: — Tu nu știi nimic! Tu n-ai trecut prin greutățile vieții!

Am simțit atunci că nu mai pot rămâne acolo. Mi-am făcut bagajele și am plecat înapoi la București fără să mă uit înapoi.

Anii au trecut. Am terminat facultatea, mi-am găsit un job bun ca psiholog școlar și mi-am făcut propria familie. Am o fetiță, Mara, pe care încerc s-o iubesc fără condiții, fără comparații.

Mama a îmbătrânit brusc după ce tata s-a îmbolnăvit și a murit. Radu a plecat în Spania la muncă și nu prea mai dă semne de viață. Eu sunt cea care merge acum acasă la ea, îi duc medicamentele și îi fac cumpărăturile.

Într-o zi, stând la masa din bucătăria copilăriei mele, mama m-a privit lung: — N-ai fost niciodată ca fratele tău… Dar uite că tot tu ai rămas lângă mine.

Am simțit un nod în gât și n-am știut ce să-i răspund. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Poate că dragostea selectivă a unei mame lasă urme pentru totdeauna.

Mă întreb uneori: dacă aș fi fost băiat, m-ar fi iubit altfel? Sau poate problema n-a fost niciodată la mine? Voi ce credeți? Cum putem rupe cercul acesta al durerii în familiile noastre?