Între două lumi: Soția invizibilă

— Vlad, nu mai pot! Am urlat, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce tunetele zguduiau geamurile apartamentului nostru din cartierul Militari. Era trecut de miezul nopții și abia intrase pe ușă, ud leoarcă, cu ochii obosiți și privirea pierdută. Nu știu dacă era mai speriat de furtună sau de mine.

— Ce s-a întâmplat, Ioana? a întrebat el, încercând să-și scoată pantofii fără să mă privească în ochi.

— Ce s-a întâmplat? Nimic nou! Sunt singură, Vlad! Singură cu copilul, cu grijile, cu toate! Tu ești ori la muncă, ori la mama ta. Eu unde mai sunt în viața ta?

A tăcut. Și tăcerea lui a fost mai grea decât orice ceartă. Am simțit cum se strânge ceva în pieptul meu, ca o gheară rece. De luni de zile, viața noastră era o succesiune de zile identice: el pleca devreme la birou, se oprea la mama lui după serviciu „să vadă dacă e bine”, iar eu rămâneam acasă cu Maria, fetița noastră de doi ani, încercând să nu mă pierd cu firea între scutece, vase nespălate și pereți care păreau să se apropie tot mai mult.

M-am așezat pe canapea, tremurând. Vlad s-a apropiat încet și a încercat să mă atingă pe umăr. M-am tras instinctiv.

— Ioana, știi că mama nu se simte bine… Are nevoie de mine. Și la muncă… dacă nu trag tare acum, pierd proiectul. Fac tot ce pot pentru noi.

— Pentru noi? Nu simt asta! Pentru ea faci totul! Pentru noi… nu mai știu cine suntem. Când ai stat ultima dată cu Maria mai mult de o oră? Când ai întrebat ultima dată cum mă simt?

A oftat adânc și s-a prăbușit lângă mine.

— Nu știu ce vrei să fac… Nu pot să le las pe toate baltă.

— Dar pe mine poți? am șoptit, aproape fără glas.

Am rămas așa, în liniște, ascultând ploaia care bătea în geamuri. În mintea mea se derulau scene din ultimii ani: nunta noastră veselă la Sinaia, promisiunile făcute sub cerul plin de stele, primele luni cu Maria când eram amândoi speriați și fericiți… Unde dispăruse omul acela care mă ținea de mână și îmi promitea că nu voi fi niciodată singură?

A doua zi dimineață, Vlad a plecat devreme, ca de obicei. Mi-a lăsat un bilet pe masă: „Îmi pare rău pentru aseară. Vorbim diseară.”

Dar seara a venit târziu. Maria adormise deja când l-am auzit descuind ușa. Am simțit un val de furie și neputință. M-am dus direct la el.

— Vlad, nu mai pot trăi așa! Dacă nu vrei să fim o familie, spune-mi!

S-a uitat la mine ca și cum l-aș fi lovit.

— Ioana, exagerezi… Mama are nevoie de mine! Tu ai tot timpul copilul… Eu ce să fac?

— Să fii aici! Să fii tată! Să fii soț! Să nu mă lași să mă ofilesc singură!

A ridicat tonul:

— Nu ești singură! Ai tot ce-ți trebuie! Ai casă, copil sănătos… Ce vrei mai mult?

— Pe tine! Vreau pe tine!

Am izbucnit în plâns. El a dat din cap și a ieșit pe balcon. L-am auzit vorbind la telefon cu mama lui:

— Da, mamă… vin mâine dimineață. Da, aduc eu medicamentele…

Am simțit cum se rupe ceva definitiv în mine. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la Maria cum doarme liniștită și m-am întrebat dacă asta e viața pe care i-o doresc: o mamă tristă și un tată absent.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Vlad despre terapie de cuplu. A râs:

— Ce prostii! Noi nu avem timp de așa ceva.

Am început să mă gândesc serios la divorț. Dar apoi mă uitam la Maria și mă simțeam vinovată. Oare era vina mea că Vlad nu putea să-și desprindă cordonul ombilical de mama lui? Sau că munca era mereu mai importantă decât familia?

Într-o zi am mers la soacra mea să-i duc niște cumpărături. M-a întâmpinat cu fața acră:

— Vai, Ioana, iar te plângi? Vlad muncește pentru voi! Dacă nu-ți convine, du-te acasă la mama ta!

Am plecat plângând pe stradă. M-am oprit pe o bancă în parc și am privit cerul gri. Simțeam că nu mai am aer. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Simona.

— Ioana, trebuie să te gândești la tine! Dacă tu nu ești bine, nici Maria nu va fi bine. Nu lăsa pe nimeni să te facă invizibilă!

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, neputință, dorința de a fi văzută și iubită.

Într-o seară am pus masa pentru trei și am așteptat. Vlad a venit târziu ca de obicei.

— Azi stăm toți trei la masă! am spus ferm.

S-a uitat surprins la mine și s-a așezat fără să comenteze. Maria râdea și povestea ce a făcut la grădiniță. Pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem o familie.

După cină i-am spus lui Vlad:

— Dacă vrei să rămâi cu noi, trebuie să fii aici cu adevărat. Nu doar un fantomă care bântuie casa între două lumi.

A tăcut mult timp. Apoi m-a luat de mână:

— O să încerc… Promit.

Nu știu dacă va reuși sau dacă promisiunea lui va rămâne doar un ecou printre pereții reci ai apartamentului nostru. Dar știu că eu nu voi mai tăcea niciodată.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Câte dintre noi ajungem să fim doar umbre în propriile vieți? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?