Între două lumi: Povestea unei mame care și-a pierdut fiul

— Radu, nu pot să cred că nu vii nici măcar de Paște! Am rămas singură în casa asta mare, iar tu… tu nici măcar nu răspunzi la telefon!
Vocea mea tremura, iar lacrimile îmi curgeau pe obraji.
— Mamă, te rog… Nu mai face așa. Am și eu o familie acum. Irina nu se simte bine când vii mereu cu reproșuri.
Replica lui Radu m-a lovit ca un cuțit. Cum adică, reproșuri? Eu doar voiam să-mi văd copilul, să-l țin în brațe, să-i simt mirosul de când era mic. Dar de când a apărut Irina în viața lui, parcă nu mai am loc. Parcă nu mai exist.

Totul a început cu câteva luni înainte de nuntă. Irina părea o fată cuminte, dar mereu avea ceva de comentat: „Doamnă Mariana, poate nu puneți atâta sare în ciorbă”, „Radu nu prea mănâncă prăjituri, să știți”. Încercam să zâmbesc, să nu arăt că mă deranjează, dar în sufletul meu se adunau nori grei.

După nuntă, vizitele lor s-au rărit. La început veneau duminica la masă, apoi doar la sărbători, iar într-un final… deloc. Îmi amintesc ultima dată când au venit: Irina stătea cu telefonul în mână, iar Radu părea grăbit. Am încercat să le povestesc despre vecina care s-a îmbolnăvit, despre cât de greu e să fii singur la bătrânețe. Irina a oftat și i-a șoptit ceva lui Radu. El s-a ridicat brusc:

— Mamă, trebuie să plecăm. Avem treabă.

Am rămas cu masa întinsă și cu sufletul gol.

De atunci, telefonul sună tot mai rar. Când răspunde, Radu e rece. Dacă sun la Irina, îmi spune mereu că e ocupată sau că Radu doarme. M-am întrebat de zeci de ori: ce-am făcut greșit? Oare am fost prea posesivă? Oare am spus ceva ce n-ar fi trebuit?

Într-o zi, am decis să merg la ei fără să anunț. Am cumpărat cozonac și fructe, ca pe vremuri. Când am ajuns, Irina mi-a deschis ușa cu o privire rece:

— Doamnă Mariana, trebuia să ne sunați înainte. Nu e momentul potrivit.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Dar… am adus ceva dulce pentru voi…

— Mulțumim, dar chiar nu putem sta acum.

Radu nici măcar nu a ieșit din cameră. M-am întors acasă plângând ca un copil.

Sora mea, Lenuța, mi-a spus:

— Mariana, lasă-i în pace! Așa sunt tinerii azi. Dacă îi sufoci, fug.

Dar cum să nu sufoc? E copilul meu! L-am crescut singură după ce tatăl lui a murit într-un accident stupid la combinat. Am muncit pe brânci ca să-i dau tot ce are nevoie. Și acum? Să fiu dată la o parte de o fată care nici măcar nu știe ce înseamnă sacrificiul?

Într-o seară, am primit un mesaj de la Radu: „Mamă, te rog să nu mai insiști. Avem nevoie de spațiu.”

Am simțit că mă prăbușesc. Am stat ore întregi pe marginea patului, uitându-mă la pozele lui din copilărie. Oare chiar am greșit atât de tare? Sau Irina îi bagă prostii în cap? Prietena mea Rodica mi-a zis:

— Poate ar trebui să vorbești cu Irina direct. Să-i spui ce simți.

Mi-am făcut curaj și i-am scris un mesaj lung Irinei. I-am spus că-mi e dor de Radu, că nu vreau să-l pierd și că poate am greșit fără să-mi dau seama. Mi-a răspuns sec: „Radu are nevoie să fie liniștit. Vrem să ne facem viața noastră.”

Am început să mă gândesc la toate mamele din sat care au trecut prin asta. Parcă e o epidemie: copiii pleacă și uită de cei care i-au crescut. Dar eu nu pot accepta asta! Nu pot trăi cu gândul că băiatul meu mă consideră o povară.

Într-o zi, l-am întâlnit pe Radu la supermarket. Era cu Irina și cu fetița lor, Ana-Maria — nepoata mea pe care abia dacă am văzut-o de două ori.

— Radu! Ce mare a crescut Ana-Maria! Pot s-o iau puțin în brațe?

Irina s-a uitat urât la mine:

— E răcită acum, mai bine nu.

Radu a evitat privirea mea.

— Mamă, hai că vorbim altădată…

M-am simțit invizibilă.

Seara aceea am plâns până târziu. Am început să scriu într-un jurnal toate gândurile mele — poate așa mă descarc. Poate cineva mă va înțelege vreodată.

Mi-e dor de vremurile când Radu venea acasă cu ghiozdanul în spate și îmi povestea tot ce făcuse la școală. Mi-e dor să gătesc pentru el și să-l văd fericit la masă. Acum simt că sunt o străină pentru propriul meu copil.

Oare chiar sunt eu vinovată? Sau Irina l-a schimbat atât de mult? Ce ar trebui să fac? Să renunț? Să lupt? Poate cineva dintre voi a trecut prin asta și are un sfat pentru mine…