Între două lumi: Povestea unei mame care își pierde fiul

— Vlad, nu-mi vine să cred că ai uitat de ziua mea! am izbucnit, vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare.

Fiul meu stătea în prag, cu ochii plecați. Irina, nora mea, își strângea brațele la piept, privindu-mă cu răceală. În aer plutea o tensiune pe care o simțeam în oase, ca pe o boală veche.

— Mamă, nu am uitat… doar că azi am fost la părinții Irinei, a spus Vlad încet. Au avut nevoie de noi.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Cum adică, părinții Irinei? De când au devenit ei mai importanți decât mine? Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar m-am abținut. Nu voiam să le dau satisfacția de a mă vedea slabă.

— În fiecare an veneai la mine, Vlad. În fiecare an! am șoptit, încercând să-mi stăpânesc vocea.

Irina a ridicat din umeri.

— Elena, nu e nimic personal. Doar că și părinții mei contează. Vlad nu poate fi mereu la dispoziția ta.

M-am uitat la ea lung. Era tânără, frumoasă, sigură pe ea. Poate prea sigură. Am simțit un val de furie și neputință. Când a intrat ea în viața noastră, totul s-a schimbat. Vlad nu mai era băiatul meu; era bărbatul ei.

Seara aceea a fost doar începutul. De atunci, orice discuție cu Vlad era o negociere. Dacă îl rugam să vină să mă ajute cu ceva prin curte, îmi spunea că trebuie să vadă ce planuri are Irina. Dacă îi propuneam să mergem împreună la mormântul tatălui lui, îmi răspundea că Irina are nevoie de el acasă.

Am început să mă simt ca o povară. Prietenele mele din sat râdeau amar:

— Așa-s bărbații după ce se-nsoară! Nu mai ai loc de noră!

Dar eu nu puteam accepta asta. Eu l-am crescut singură pe Vlad după ce soțul meu a murit într-un accident stupid la combinat. Am muncit pe brânci să-i dau tot ce avea nevoie. Am renunțat la visele mele pentru el. Și acum? Acum eram dată la o parte ca o haină veche.

Într-o duminică, am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Vlad, simt că mă pierzi. Parcă nu mai ești al meu…

El a oftat și s-a uitat spre fereastră.

— Mamă, trebuie să înțelegi… Sunt căsătorit acum. Irina e familia mea.

— Și eu ce sunt? am întrebat cu glas stins.

— Ești mama mea, dar trebuie să-i dau prioritate soției mele. Așa e normal.

M-am ridicat brusc și am ieșit afară, în grădină. Aerul rece mi-a tăiat respirația. M-am așezat pe banca de sub nuc și am plâns în hohote. M-am simțit trădată, abandonată.

În zilele următoare, am început să mă gândesc dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că am fost prea posesivă, prea prezentă în viața lui Vlad. Poate că ar fi trebuit să-l las să se desprindă mai devreme. Dar cum poți să-ți lași copilul să plece când știi că tu ești singura lui ancoră?

Am încercat să mă apropii de Irina. Am invitat-o la cafea, am încercat să-i gătesc felurile preferate. Dar ea era mereu distantă.

— Mulțumesc, Elena, dar nu pot sta mult. Trebuie să ajung la birou.

Sau:

— Nu e nevoie să te deranjezi pentru mine.

Simțeam că orice aș face nu e suficient. Când veneau la mine în vizită, stăteau puțin și vorbeau mai mult între ei decât cu mine. Mă simțeam invizibilă în propria casă.

Într-o zi, am auzit-o pe Irina vorbind la telefon cu mama ei:

— Nu știu ce să fac cu Elena… E prea sufocantă! Parcă vrea să-l țină pe Vlad doar pentru ea!

Atunci am înțeles: pentru ea eram doar o piedică între ea și bărbatul pe care îl iubea.

Am început să mă retrag încet-încet din viața lor. Nu-i mai sunam zilnic, nu-i mai chemam la masă duminica. M-am apucat de croșetat pentru copiii din sat și am început să merg mai des la biserică. Dar golul din suflet nu dispărea.

În Ajunul Crăciunului, am primit un mesaj scurt de la Vlad: „Crăciun fericit, mamă! Ne vedem după Sărbători.”

Am stat singură la masa mare din sufragerie și m-am uitat la poza lui Vlad de când era mic. M-am întrebat dacă toate sacrificiile mele au avut vreun rost.

Poate că așa e viața: copiii cresc și pleacă, iar noi rămânem cu amintirile și cu dorul lor.

Dar oare chiar trebuie să fie așa? Oare nu există o cale de mijloc între iubirea pentru copil și acceptarea noii sale familii? Sau poate că vina e împărțită între generații care nu știu să comunice…

Poate voi aveți un răspuns mai bun decât mine…