Între două lumi: povestea unei fiice prinse între datorie și independență

— Irina, iar s-a spart țeava la baie! Nu știu ce să fac, chiriașii mă sună non-stop!

Vocea mamei răsuna în telefon cu o disperare pe care o cunoșteam prea bine. Era a treia oară luna asta când mă suna cu o problemă la apartamentul bunicii, pe care îl închiria de când tata murise. Mă uitam la soțul meu, Vlad, care ridica din umeri, obosit și el de toată povestea asta.

— Mamă, ți-am spus să chemi un instalator. Sunt la serviciu, nu pot să ajung acum.

— Dar tu te pricepi mai bine, Irina! Știi că eu nu mă descurc cu oamenii ăștia. Și oricum, tu ai zis mereu că trebuie să fim independente, nu?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ironia era amară: toată copilăria mi-a repetat că femeia trebuie să fie pe picioarele ei, să nu depindă de nimeni. Acum, însă, orice problemă avea – de la facturi la chiriași recalcitranți – ajungea tot la mine.

Mi-am amintit de ziua în care am împlinit optsprezece ani. Mama mi-a pus valiza la ușă și mi-a spus:

— E timpul să-ți iei viața în mâini. Să nu te bazezi pe nimeni, nici măcar pe mine.

Am plecat la facultate la București, cu inima strânsă și cu promisiunea că nu voi cere niciodată ajutor. M-am angajat din primul an, am tras tare să-mi plătesc chiria și mâncarea. Când l-am cunoscut pe Vlad, eram deja obișnuită să mă descurc singură. El era blând, răbdător, opusul mamei mele care vedea slăbiciune în orice gest de tandrețe.

Anii au trecut și mama a rămas singură în apartamentul vechi din Ploiești. După ce bunica s-a stins, a decis să închirieze apartamentul ei ca să mai câștige un ban. La început s-a descurcat singură – sau cel puțin așa părea. Dar încet-încet, fiecare problemă tehnică sau administrativă a început să cadă pe umerii mei.

— Irina, chiriașii spun că nu merge centrala! Ce fac?
— Irina, nu știu cum se completează contractul cu firma de curățenie.
— Irina, poți veni tu să iei banii de la chiriași? Eu nu am timp.

La început am ajutat-o fără să comentez. Era mama mea, îi datoram totul. Dar cu fiecare drum făcut după serviciu, cu fiecare weekend pierdut printre țevi sparte și contracte, am început să simt cum mă sufoc.

Într-o seară, după ce am petrecut trei ore la apartament încercând să repar o ușă stricată, Vlad m-a luat de mână:

— Irina, trebuie să-i spui mamei tale că nu poți face totul. Avem și noi viața noastră.

Am oftat adânc. Cum să-i spun asta? Cum să refuz femeia care m-a crescut singură? Dar Vlad avea dreptate: începeam să mă pierd pe mine însămi în problemele ei.

A doua zi am sunat-o:

— Mamă, trebuie să găsești un administrator sau o firmă care să se ocupe de apartament. Nu mai pot să vin mereu.

A urmat o tăcere grea.

— Deci acum mă lași baltă? După tot ce am făcut pentru tine? Asta e recunoștința ta?

M-am simțit ca un copil certat pe nedrept. Am încercat să-i explic:

— Nu te las baltă, dar nu pot fi mereu la dispoziția ta. Am și eu familie, serviciu…

— Dacă tata ar fi fost aici…

M-am blocat. Tata murise când aveam doisprezece ani. De atunci mama devenise și mai dură, și mai exigentă cu mine. Poate că asta era felul ei de a supraviețui.

În zilele următoare n-a mai sunat. M-am simțit vinovată și ușurată în același timp. Dar liniștea n-a durat mult: într-o dimineață m-a sunat vecina de la apartamentul bunicii.

— Irina, mama ta a avut un conflict urât cu chiriașii. Plângea pe scară…

Am alergat acolo cât am putut de repede. Mama stătea pe trepte, cu ochii roșii.

— Nu mă descurc fără tine…

Am îmbrățișat-o fără cuvinte. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă, mică, speriată.

— Hai acasă, mamă…

În acea seară am stat mult de vorbă. I-am spus cât de greu îmi este să fiu mereu între două lumi: fata independentă pe care a vrut s-o crească și sprijinul de care are nevoie acum.

— Poate că am greșit… Poate că am vrut prea mult să fii puternică și am uitat că uneori e bine să ceri ajutor.

Am plâns amândouă. Pentru prima dată după mulți ani am simțit că suntem aproape una de alta – nu ca mamă și fiică aflate pe baricade opuse, ci ca două femei care încearcă să supraviețuiască într-o lume complicată.

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin: mama a acceptat să angajeze un administrator pentru apartament și eu am început să-i fiu alături altfel – nu ca om-orchestră pentru toate problemele ei, ci ca sprijin emoțional.

Dar uneori mă întreb: unde se termină datoria față de părinți și unde începe dreptul nostru la propria viață? Oare putem vreodată găsi echilibrul între sacrificiu și iubire fără să ne pierdem pe noi înșine?