Între datorii și tăceri: Povestea mea și a surorii mele

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să stau aici ca un chiriaș în propria mea casă!
Vocea mi-a ieșit răgușită, aproape un strigăt, în timp ce stăteam în bucătăria noastră mică din cartierul Militari. Era trecut de miezul nopții, iar lumina galbenă a becului făcea umbre ciudate pe fața mamei. Ea stătea cu spatele drept, cu mâinile împreunate pe masă, privindu-mă ca și cum aș fi fost un copil care tocmai a spart o vază scumpă.

— Rareș, nu începe iar, te rog. Știi bine că Irina are nevoie de ajutorul nostru acum. Tu ai unde sta, ai serviciu… Ea e singură cu fetița, nu vezi?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De câte ori nu auzisem aceeași placă? Irina, sora mea mai mică, era mereu „cea care are nevoie”. Eu eram „cel care se descurcă”. Dar adevărul era că nu mă descurcam deloc. După divorțul meu, am fost nevoit să-mi închiriez apartamentul ca să pot plăti ratele la bancă. M-am întors acasă la ai mei, la 36 de ani, cu coada între picioare și cu sufletul făcut praf.

Irina a apărut în ușă cu ochii umflați de plâns și cu fetița ei, Mara, dormind pe umăr. Mama s-a ridicat imediat și a tras-o la piept.

— Lasă-l pe Rareș, mamă, el nu înțelege prin ce trecem noi.

Am simțit cum îmi fierbe sângele. „Noi”. Mereu „noi”, niciodată „tu” sau „eu”. Parcă eram un intrus în propria familie.

— Ce nu înțeleg eu, Irina? Că tu ai făcut credite peste credite pentru prostiile tale? Că ai dat banii pe haine și vacanțe când știai că nu-ți permiți?

Irina s-a uitat la mine cu ură. — Nu e treaba ta! Și dacă tot vrei să știi, nu am avut de ales! Nu toți avem norocul tău să fim bărbați și să ne lase nevasta cu apartament la cheie!

Am vrut să-i spun că nu e noroc să te trezești singur după zece ani de căsnicie, dar m-am abținut. Mama a început să plângă încet, ca o rugăciune mută.

— Gata! Ajunge! Nu vreau ceartă în casa mea! Rareș, dacă nu-ți convine, poți pleca!

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon. Aerul rece de aprilie mi-a tăiat respirația. De jos se auzea zgomotul tramvaielor și lătratul unui câine vagabond. Am privit luminile blocurilor din jur și m-am întrebat unde greșisem.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la chiriașii mei: „Bună ziua! Am avea nevoie să prelungim contractul încă șase luni. Mulțumim!”

Am simțit cum mi se strânge inima. Apartamentul meu era singurul lucru care îmi mai dădea senzația că am control asupra vieții mele. Dar banii din chirie se duceau direct la bancă. Nu aveam unde să mă duc.

La serviciu, colegii mă întrebau mereu de ce sunt obosit. Le zâmbeam fals și le spuneam că am insomnii. Nimeni nu știa că nopțile mele erau pline de certuri și reproșuri acasă.

Într-o seară, tata a venit la mine în cameră. S-a așezat pe marginea patului și a oftat greu.

— Rareș, știu că nu e ușor. Dar ce vrei să facem? Sora ta e la ananghie… Dacă nu o ajutăm noi, cine?

— Dar eu? Eu cine mă ajută?

Tata s-a uitat la mine lung, apoi a dat din cap a neputință.

— Tu ești băiatul meu puternic. Mereu ai fost.

M-am simțit mic și neînsemnat. Puternic? Poate doar în ochii lor.

Zilele au trecut greu. Irina își pierduse jobul la o agenție de turism după pandemie și încerca să se descurce cu joburi ocazionale. Mama îi gătea zilnic și avea grijă de Mara ca de propriul copil. Eu eram invizibil.

Într-o duminică, când toți erau plecați la biserică, am intrat în camera Irinei. Pe birou era un teanc de facturi neplătite și o scrisoare de la bancă: „Somație pentru plata restanțelor”. Am simțit milă pentru ea, dar și furie pentru mine însumi.

Seara am încercat să vorbesc cu ea.

— Irina, hai să găsim o soluție împreună. Poate te pot ajuta să-ți găsești un job stabil…

Ea m-a privit cu ochii roșii.

— Nu vreau mila ta! Tu nu știi cum e să fii singură cu un copil!

— Dar nici tu nu știi cum e să fii mereu cel care trebuie să renunțe la tot!

A izbucnit în plâns și a ieșit trântind ușa. Mama a venit imediat după ea.

— Ce i-ai făcut? De ce nu poți fi mai bun cu ea?

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit din casă fără să spun nimic și am mers pe jos până la Dâmbovița. M-am așezat pe o bancă și am privit apa murdară curgând încet.

Mi-am dat seama că familia mea nu va fi niciodată așa cum mi-am dorit. Că oricât m-aș strădui să fiu „băiatul bun”, mereu voi fi cel sacrificat pentru binele altora.

Într-o zi am primit un telefon de la bancă: „Domnule Popescu, dacă nu achitați rata luna aceasta, vom începe procedura de executare silită.”

Atunci am decis: trebuia să-mi iau viața în mâini. Am vorbit cu chiriașii mei și le-am spus că trebuie să elibereze apartamentul în două luni. Am început să caut un job mai bine plătit și am aplicat pentru un post într-o firmă IT din Pipera.

Când le-am spus alor mei că plec din nou pe cont propriu, mama a început iar să plângă.

— Și pe Irina cine o ajută?

— Poate ar trebui să se ajute singură, mamă. Poate e timpul ca fiecare dintre noi să-și poarte crucea.

Tata m-a bătut pe umăr și mi-a spus doar atât:

— Să știi că te iubim, Rareș. Chiar dacă nu arătăm mereu asta.

Am plecat din casa părinților mei cu inima grea, dar cu sentimentul că fac ceea ce trebuie pentru mine. Irina nu mi-a vorbit luni întregi, dar într-o zi mi-a trimis un mesaj scurt: „Îmi pare rău.”

Acum stau din nou în apartamentul meu mic din Drumul Taberei și încerc să-mi reconstruiesc viața bucată cu bucată. Uneori mă întreb dacă familia chiar înseamnă sacrificiu fără margini sau dacă avem dreptul să ne alegem fericirea.

Oare cât de mult trebuie să renunțăm la noi pentru cei dragi? Sau poate adevărata iubire e aceea care ne lasă libertatea de a fi noi înșine?