Întoarcerea acasă cu bărbatul pe care îl iubesc: De ce fiul meu nu a putut accepta

— Mamă, nu pot să cred că faci asta!

Vocea lui Vlad răsuna în sufrageria mică, cu pereții încărcați de fotografii vechi și amintiri prăfuite. Stătea în picioare, cu pumnii strânși, privindu-mă ca și cum aș fi trădat tot ce era sfânt între noi. Lângă mine, Sorin încerca să-și ascundă stânjeneala, privind în podea. M-am simțit brusc mică, de parcă toți cei 55 de ani ai mei s-ar fi strâns într-o singură clipă de rușine.

— Vlad, te rog… Nu e nimic rău în ce fac. Am dreptul să fiu fericită, am șoptit, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

— Fericită? Cu el? După tot ce am trecut împreună? După ce tata a murit și ne-am chinuit singuri atâția ani? Acum vii cu un străin în casa noastră?

Cuvintele lui m-au lovit ca niște pietre. M-am așezat pe canapea, simțind cum mi se înmoaie genunchii. Sorin s-a apropiat ușor și mi-a pus mâna pe umăr, dar Vlad s-a retras un pas, ca și cum atingerea lui Sorin ar fi fost o insultă.

Am crescut într-un sat din Buzău, într-o familie unde femeile nu aveau voie să viseze prea mult. M-am măritat cu Ion la 21 de ani, pentru că „așa se face”. Am avut un singur copil, pe Vlad, și am muncit toată viața la fabrica de confecții. Ion a murit devreme, lăsându-mă singură cu un băiat adolescent și o casă care scârțâia la fiecare vânt mai puternic. Am tras din greu să-l văd pe Vlad la facultate la București. Am renunțat la haine noi, la vacanțe, la orice bucurie măruntă. Totul pentru el.

Când Vlad a terminat facultatea și s-a mutat la oraș, am rămas singură. Ani întregi mi-am umplut serile cu telenovele și croșetat. Până când l-am întâlnit pe Sorin la un curs de dans pentru seniori. Era divorțat, blând și atent, cu ochi albaștri ca cerul după ploaie. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că trăiesc cu adevărat.

— Vlad, nu e un străin. E omul care m-a făcut să zâmbesc din nou. Nu vreau să-ți ia locul tatălui tău. Dar nici nu pot să trăiesc doar din amintiri.

Vlad a oftat adânc și s-a prăbușit pe scaunul din colț.

— Nu înțelegi… Nu e vorba doar despre tine. E casa noastră. E satul ăsta mic unde toată lumea vorbește. Ce o să zică lumea? Că mama lui Vlad s-a găsit să-și aducă bărbat în casă la bătrânețe?

M-am uitat la el și am văzut copilul speriat care venea plângând acasă când colegii îl tachinau că n-are tată. Am vrut să-l iau în brațe, dar m-am oprit. Era deja bărbat.

— Lumea va vorbi oricum, Vlad. Au vorbit când am rămas văduvă, au vorbit când ai plecat la București și nu te-ai mai uitat înapoi. Eu nu mai vreau să trăiesc după gura lumii.

Sorin a încercat să intervină:

— Vlad, știu că nu e ușor pentru tine. Dar eu o iubesc pe mama ta și vreau să-i fiu alături. Nu vreau să-ți iau locul nimănui.

Vlad l-a privit tăios:

— N-ai cum să înțelegi! Tu ai copii? Tu știi ce înseamnă să vezi cum cineva îți ia locul?

Sorin a dat din cap încet:

— Am o fată, dar nu mai vorbește cu mine de ani buni. Știu ce înseamnă dorul și lipsa.

A urmat o tăcere grea. În mintea mea se derulau toate sacrificiile făcute pentru Vlad: nopțile nedormite când avea febră, zilele când mergeam flămândă la muncă doar ca să-i pot lua manuale noi. Și totuși, acum mă simțeam vinovată pentru că voiam ceva pentru mine.

Seara aceea s-a terminat fără împăcare. Vlad a plecat trântind ușa, iar eu am rămas cu Sorin în liniștea apăsătoare a casei.

— Poate n-ar fi trebuit să vin aici cu tine… Poate trebuia să rămânem la tine în oraș până se obișnuiește Vlad cu ideea…

Sorin m-a luat de mână:

— Nu te mai gândi la asta. Ai dreptul la fericire.

În zilele următoare, satul a început să forfotească de zvonuri. Vecina Maria m-a întâmpinat la poartă cu un zâmbet fals:

— Așa-i că-i frumos să ai iar bărbat în casă? Să nu uiți că lumea vede tot!

Am simțit cum mă arde obrazul de rușine, dar am ridicat capul:

— Da, Maria. E frumos să nu mai fii singur.

Într-o seară, Vlad s-a întors acasă. Era obosit și trist.

— Mamă… Îmi pare rău că am țipat la tine. Dar mi-e greu să accept că lucrurile se schimbă atât de repede.

L-am luat în brațe și i-am șoptit:

— Știu că ți-e greu. Și mie mi-e greu să mă pun pe primul loc după atâția ani. Dar dacă nu încercăm să fim fericiți acum, când?

A stat pe gânduri mult timp înainte să răspundă:

— O să încerc… Dar promite-mi că nu mă vei uita niciodată.

L-am privit cu ochii umezi:

— Niciodată, Vlad. Ești parte din mine.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Satul încă mai șușotește uneori, dar nu mă mai doare atât de tare. Vlad vine acasă mai des acum și începe să-l accepte pe Sorin ca parte din viața mea.

Uneori mă întreb: De ce e atât de greu să ne permitem nouă înșine fericirea? Oare câți dintre noi trăim vieți pe jumătate doar ca să nu supărăm pe alții?