În loc de „Bună”, am auzit „Sunt soția lui Radu”. Totul s-a năruit într-o clipă.

— Ești Ana, nu-i așa?
Vocea ei era calmă, dar în spatele cuvintelor simțeam o tensiune tăioasă. M-am uitat la ea, încercând să-mi dau seama cine este. Era o femeie tânără, cu părul prins într-un coc neglijent și ochii verzi care mă fixau fără să clipească.
— Da, eu sunt… am răspuns ezitant, simțind cum mi se strânge stomacul.
— Sunt soția lui Radu.

Totul s-a oprit în jurul meu. Zgomotul cafenelei s-a estompat, râsetele, ceștile ciocnite, chiar și vocea prietenei mele Irina care încerca să spună ceva. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și inima îmi bate nebunește.

Nu putea fi adevărat. Radu, bărbatul pe care îl iubeam de aproape un an, cel care îmi promitea că va divorța pentru mine, cel care îmi spunea că sunt totul pentru el… avea o soție. Și ea era aici, în fața mea.

— Ana, hai să mergem, a șoptit Irina, dar nu mă puteam mișca. Femeia din fața mea nu părea furioasă. Era tristă.
— Nu vreau scandal, a continuat ea. Vreau doar să știi adevărul. Radu nu va divorța niciodată. Avem doi copii mici acasă și… nu e prima dată când face asta.

Am simțit cum tot ce construisem în mintea mea se prăbușește. Îmi aminteam toate serile când Radu spunea că are ședințe târzii la birou, toate weekendurile când „trebuia să plece la părinți la țară”. M-am simțit mică, umilită și furioasă pe mine însămi că am crezut în el.

— De ce îmi spui asta acum? am întrebat cu voce stinsă.
— Pentru că am trecut și eu prin asta. Și pentru că nu vreau ca altă femeie să sufere cum am suferit eu.

Apoi s-a ridicat și a plecat, lăsându-mă cu Irina care mă ținea de mână. Am izbucnit în plâns acolo, în mijlocul cafenelei, fără să-mi pese de privirile curioase din jur.

În zilele următoare, am încercat să-l sun pe Radu. Nu mi-a răspuns. Mi-a trimis doar un mesaj sec: „Îmi pare rău că ai aflat așa. Nu pot schimba nimic.”

Am stat zile întregi închisă în apartament, refuzând să răspund la telefon părinților mei din Ploiești care mă întrebau mereu dacă sunt bine la București. Nu voiam să le spun că fata lor cea mare, cea care a terminat facultatea cu note mari și a găsit un job bun la o agenție de publicitate, e atât de naivă încât a crezut în minciunile unui bărbat însurat.

Irina venea zilnic la mine cu mâncare și încerca să mă facă să râd.
— Ana, nu e vina ta! Bărbații ca el știu exact ce să spună ca să te facă să te simți specială.
Dar eu nu mă simțeam specială. Mă simțeam folosită.

Într-o seară, mama m-a sunat insistent până am răspuns.
— Ana, ce ai? Simt că ceva nu e în regulă.
Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc din nou în plâns.
— Mamă… am făcut o prostie mare…

I-am povestit totul printre suspine. A tăcut mult timp la telefon.
— Sufletul meu, toți facem greșeli. Important e să nu te pierzi pe tine însăți din cauza lor.

În weekendul următor am mers acasă la Ploiești. Tata nu a spus nimic despre Radu, dar l-am văzut cum mă privește cu tristețe când credea că nu-l observ. Sora mea mai mică, Roxana, a încercat să mă scoată la plimbare prin parc ca pe vremuri.
— Ana, hai să mergem la cofetăria aia unde mâncam eclere când eram mici! Poate te mai înveselești…

Am zâmbit amar. Nu era atât de simplu.

Când m-am întors la București, am găsit un buchet de flori la ușă și un bilet: „Îmi pare rău că te-am rănit. Radu.”
L-am aruncat la gunoi fără să-l mai sun.

Au trecut luni până am reușit să ies din starea aceea de amorțeală. La birou colegii au observat că nu mai sunt aceeași Ana veselă și energică. Șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat într-o zi la ea în birou.
— Ana, știu că treci printr-o perioadă grea. Dacă ai nevoie de timp sau vrei să vorbim…
Am dat din cap recunoscătoare, dar nu am putut spune nimic.

Într-o zi ploioasă de toamnă, l-am văzut pe Radu pe stradă cu soția lui și cei doi copii blonzi de mână. S-au oprit la semafor și el s-a uitat direct spre mine. Pentru o clipă am simțit din nou acea durere ascuțită în piept, dar apoi am realizat că nu mai vreau nimic de la el.

M-am întors acasă și am început să scriu această poveste. Poate că nu sunt singura care a trecut prin așa ceva. Poate că alte femei au nevoie să știe că nu e vina lor dacă au fost mințite sau trădate.

Acum mă întreb: Oare câte dintre noi trăim cu iluzii și ne agățăm de promisiuni goale? Cât timp trebuie să treacă până ne regăsim curajul de a iubi din nou – dar mai ales curajul de a ne iubi pe noi însene?