Femeia de pe trotuarul ud: O confruntare neașteptată cu trecutul

— Doamnă, sunteți bine? am întrebat, în timp ce ploaia îmi curgea șiroaie pe față și genunchii mi se udau pe asfaltul rece. Femeia zăcea întinsă pe trotuarul din fața blocului nostru, cu umbrela ruptă lângă ea și o privire pierdută. M-am aplecat instinctiv, fără să știu că gestul meu avea să-mi răscolească întreaga existență.

— Mulțumesc… cred că m-am lovit la gleznă, a șoptit ea, încercând să se ridice. Am sprijinit-o cu grijă, simțind cum tremură, nu doar de frig, ci și de frică. Avea un chip palid, tras, cu riduri adânci și ochi verzi, tulburi. Nu părea cineva cunoscut, dar ceva la ea mi-a dat fiori.

Am dus-o până la scara blocului și am chemat un taxi. Pe drum, i-am întrebat numele. — Mă numesc Mariana Popescu, a spus, evitându-mi privirea. Numele mi-a sunat vag familiar, dar nu am insistat. Am lăsat-o la Urgențe și am plecat acasă, ud leoarcă și cu un sentiment ciudat în piept.

Seara, când am povestit mamei ce s-a întâmplat, am observat cum i s-a schimbat fața. S-a albit brusc și a scăpat cana de ceai din mână.

— Ai spus… Mariana Popescu? a întrebat cu glas stins.

— Da, o cunoști?

Mama a tăcut mult timp. Apoi, cu voce tremurată, mi-a spus povestea pe care o ținuse ascunsă douăzeci de ani. Mariana fusese cea mai bună prietenă a ei în tinerețe. Au crescut împreună în același cartier din Ploiești, au împărțit vise și secrete. Până într-o zi, când Mariana i-a furat iubitul — pe tata — și l-a convins să plece cu ea în Italia. Mama a rămas singură, însărcinată cu mine, iar tata nu s-a mai întors niciodată.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Toată copilăria mea fusese marcată de absența tatălui și de lacrimile mamei în serile lungi de iarnă. Acum aflam că femeia pe care o ajutasem era cauza tuturor suferințelor noastre.

— De ce nu mi-ai spus niciodată? am întrebat-o printre dinți.

— Ce rost avea? Nu voiam să crești cu ură în suflet, mi-a răspuns mama, privind în gol.

În noaptea aceea n-am putut dormi. Mă frământam între furie și vinovăție. Oare făcusem bine că am ajutat-o? Sau ar fi trebuit să o las acolo, pe trotuarul ud, să simtă și ea durerea pe care ne-o provocase nouă?

A doua zi am mers la spital. Mariana era într-un salon mic, cu piciorul în ghips. M-a privit lung când am intrat.

— Nu mă așteptam să vii… a murmurat ea.

— Nici eu nu mă așteptam să văd vreodată persoana care mi-a distrus familia, i-am spus fără menajamente.

A oftat adânc și a început să plângă. — Știu că nu pot schimba nimic din ce-am făcut. Am plătit scump pentru greșelile mele. Tatăl tău m-a părăsit după doi ani. Am rămas singură într-o țară străină, fără bani și fără prieteni. M-am întors acasă doar ca să-mi găsesc mama moartă și toți cunoscuții întorși împotriva mea.

Am simțit o undă de milă, dar mânia era încă acolo.

— Și crezi că asta te absolvă de vină? Mama mea a suferit toată viața din cauza ta!

Mariana a dat din cap încet. — Nu caut iertare. Vreau doar să știi că regret totul. Dacă pot face ceva ca să repar măcar puțin…

Am plecat fără să-i spun nimic. Zilele următoare au fost un chin. Mama mă ruga să nu mă las mistuit de ură.

— Viața e prea scurtă pentru răzbunare, mi-a spus ea într-o seară, când ploaia bătea din nou în geamuri.

Dar eu nu puteam uita imaginea copilului care își aștepta tatăl la fiecare Crăciun și nu-l vedea niciodată venind.

Într-o duminică dimineață am găsit curajul să mă întorc la Mariana. I-am dus o carte și niște fructe.

— De ce ai venit? m-a întrebat ea mirată.

— Pentru că vreau să încerc să te înțeleg. Poate că nu pot ierta încă, dar nici nu vreau să trăiesc cu povara asta toată viața.

Am stat de vorbă ore întregi despre trecut, despre greșeli și regrete. Am aflat că Mariana nu avusese niciodată copii și că singurătatea o apăsa mai tare decât orice pedeapsă.

Când am ieșit din salonul ei, ploaia se oprise. Am simțit pentru prima dată că rana din sufletul meu începe să se vindece puțin câte puțin.

Acum mă întreb: oare cât de mult ne definește trecutul? Putem vreodată să iertăm cu adevărat sau doar învățăm să trăim cu durerea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?