Ecoul Cuvintelor Nespuse

— De ce nu mi-ai spus niciodată adevărul? De ce ai lăsat totul să cadă pe umerii mei?
Vocea lui Alex răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni pal, unde mirosul de cafea se amestecă cu cel al regretului. Stau în fața lui, cu mâinile tremurând ușor pe cana de ceai. Are douăzeci și unu de ani acum, dar în ochii lui văd același copil care plângea după tatăl său într-o noapte ploioasă de aprilie, cu zece ani în urmă.

— Alex, nu e așa cum crezi tu… încerc să spun, dar cuvintele mi se blochează în gât. Îmi simt inima bătând nebunește, ca atunci când Radu a ieșit pe ușă fără să privească înapoi.

— Ba da! Ai făcut totul să pară vina lui! Ai spus mereu că a plecat pentru că nu era pregătit să fie tată. Dar tu? Tu ai fost pregătită să fii mamă singură?

Îmi mușc buza. Nu am fost niciodată pregătită. Aveam douăzeci și doi de ani când Radu m-a lăsat. Eram studentă la Litere și visam să scriu romane, nu să plâng nopți întregi lângă un pătuț gol. Mama m-a certat atunci:

— Irina, trebuia să te gândești înainte să faci copilul! Bărbații nu rămân dacă îi împovărezi prea devreme.

Dar eu credeam că dragostea le rezolvă pe toate. Cât de naivă am fost…

Radu a început să vină tot mai târziu acasă. Mirosul lui de parfum scump era uneori acoperit de cel al unui alt parfum, dulceag, necunoscut. Într-o seară, după ce Alex adormise, i-am spus:

— Radu, te rog, spune-mi dacă mai vrei să fim o familie.

A oftat adânc și a privit pe geam:

— Nu știu ce vreau, Irina. Simt că mă sufoc aici.

A doua zi dimineață nu l-am mai găsit. Pe masă era doar o hârtie: „Iartă-mă.”

Anii au trecut greu. Am lucrat la o librărie pentru un salariu mic și am scris poezii pe care nu le-a citit nimeni. Alex creștea tăcut și trist. Îl vedeam cum se uită la ceilalți copii din parc, cum îi invidiază pentru tații lor care îi ridicau pe umeri.

Într-o zi, la școală, diriginta m-a chemat:

— Doamnă Popescu, Alex e retras. Nu vorbește cu ceilalți copii. Poate ar trebui să discutați cu el mai mult acasă.

Dar cum să-i spun unui copil că tatăl lui nu l-a vrut? Cum să-i explic că nu e vina lui?

Am ales tăcerea. Am ales să-l protejez cu jumătăți de adevăruri și promisiuni goale: „Tata e plecat cu serviciul”, „Tata te iubește”. Dar minciunile au crescut între noi ca un zid.

Acum, după atâția ani, Alex vrea răspunsuri.

— Nu ai încercat să-l aduci înapoi! Ai renunțat prea ușor!

— Am încercat… am încercat tot ce am putut! strig eu, iar vocea mi se rupe. L-am sunat de zeci de ori. L-am rugat să vină măcar de ziua ta. Nu a vrut!

Alex mă privește cu ochii umezi:

— Poate dacă nu ai fi fost atât de rece… Poate dacă nu l-ai fi certat mereu…

Îmi dau seama că nu mai vorbim despre Radu. Vorbim despre mine și despre el. Despre toate momentele când am fost prea obosită ca să-l ascult sau prea speriată ca să-i spun adevărul.

— Îmi pare rău, Alex… Am făcut tot ce am știut mai bine. Poate nu a fost suficient.

Se lasă o liniște grea între noi. Afară plouă mărunt, ca în noaptea aceea când Radu a plecat.

— Știi… continuă Alex încet, uneori mă gândesc că dacă aș fi fost altfel… poate tata ar fi rămas.

Mă ridic și îl iau în brațe. Simt cum lacrimile lui îmi udă umărul.

— Nu e vina ta. Niciodată n-a fost vina ta.

Stăm așa mult timp, fără cuvinte. În sfârșit, îi spun ceea ce nu am avut curajul să-i spun niciodată:

— Radu nu a plecat din cauza ta sau a mea. A plecat pentru că nu știa să iubească decât pe el însuși.

Alex oftează și mă strânge mai tare.

— Mi-e dor de el… chiar dacă nu-l cunosc cu adevărat.

— Și mie mi-e dor… dar trebuie să ne găsim liniștea fără el.

În acea seară, după ce Alex adoarme, mă uit la poza veche din sertar: eu și Radu la munte, zâmbind larg, fără griji. Mă întreb dacă vreodată vom putea vindeca rănile trecutului sau dacă ecoul cuvintelor nespuse va rămâne mereu între noi.

Oare cât de mult rău poate face tăcerea într-o familie? Și câte vieți ar putea schimba un adevăr spus la timp?