De la cele mai bune prietene la dușmance: Nunta care ne-a despărțit

— Nu pot să cred, Mariana! Cum ai putut să accepți așa ceva? Leontina tremura în fața mea, cu ochii plini de lacrimi și furie. Era o zi mohorâtă de aprilie, iar în sufrageria mea mirosea a cafea amară și a reproșuri nespuse.

Am rămas nemișcată, cu mâinile strânse pe ceașca fierbinte. „Ce anume, Leontina? Că fiul meu iubește pe cineva? Că vrea să fie fericit?”

Ea a izbucnit: „Nu e vorba doar de iubire! Tu știi bine ce va spune lumea! Amar nu e ca noi. Familia lui… obiceiurile lor… Mariana, tu chiar vrei să-ți vezi nepotul crescut altfel?”

M-am ridicat brusc, simțind cum mi se strânge inima. „Nu-mi pasă ce spune lumea! Am visat împreună la ziua asta, Leontina! Ți-ai uitat promisiunile?”

A tăcut. În tăcerea aceea grea am simțit cum se rupe ceva între noi. Am crescut împreună în același bloc din Bacău, am împărțit sandvișuri și secrete, am plâns una pe umărul celeilalte când ne-au părăsit bărbații. Ne-am crescut copiii ca frații, Filip și Amar alergând prin curte, murdari de noroi și râsete.

Când Filip a venit acasă cu ochii strălucind și mi-a spus: „Mamă, cred că m-am îndrăgostit de Amar”, am simțit că mi se împlinește un vis. Nu doar pentru că îi iubeam pe amândoi, ci pentru că vedeam în dragostea lor o șansă la ceva mai bun, mai curat decât am avut noi.

Dar Leontina… Leontina nu a putut trece peste diferențele dintre noi. Familia lui Amar era de origine romă, iar asta a fost mereu un subiect delicat în cartierul nostru. Eu nu am văzut niciodată altceva decât un copil bun, politicos, care îi aducea flori mamei lui și mă ajuta cu cumpărăturile. Dar pentru Leontina și pentru mulți alții din jurul nostru, sângele „altfel” era o pată.

Pregătirile pentru nuntă au început cu entuziasm. Filip și Amar au vrut o ceremonie mică, discretă, doar cu cei apropiați. Dar fiecare detaliu a devenit motiv de ceartă între mine și Leontina: muzica, meniul, invitații. „Nu vreau taraf la nuntă!”, spunea ea. „Nu vreau sarmale făcute după rețeta lor!”

Într-o seară, după ce Filip a plecat la repetiția pentru dansul mirilor, Leontina m-a sunat plângând: „Mariana, nu pot să vin la nuntă. Nu pot să-mi văd băiatul legat de cineva care nu e ca noi.”

Am simțit că mă prăbușesc. Am încercat să-i explic că dragostea nu ține cont de tradiții sau sânge. Dar ea era deja prea departe.

Ziua nunții a venit cu soare și cu nori grei pe sufletul meu. Filip era radiant, Amar emoționat până la lacrimi. Familia lui Amar a venit cu daruri simple și zâmbete sincere. Mama lui Amar m-a îmbrățișat: „Sunteți o femeie curajoasă, doamnă Mariana.”

Dar locul Leontinei a rămas gol. Prietenii comuni șușoteau: „Ai auzit? Nici nu a venit la nuntă… Ce rușine!”

După ceremonie, când toată lumea dansa și râdea, eu am ieșit afară pe terasă. M-am uitat la cer și am plâns în tăcere pentru tot ce pierdusem. Am simțit că am trădat-o pe Leontina, dar și că ea m-a trădat pe mine.

Au trecut luni de atunci. Filip și Amar sunt fericiți, dar eu port în suflet o rană care nu se vindecă. Ne întâlnim uneori pe stradă — eu și Leontina — dar ne evităm privirile. Odată am încercat să-i spun: „Mi-e dor de tine.” A întors capul și a grăbit pasul.

M-am întrebat adesea: ce e mai important — fericirea copiilor noștri sau liniștea noastră sufletească? De ce lăsăm prejudecățile să ne fure bucuria? Oare prietenia noastră chiar a fost atât de fragilă?

Poate că într-o zi vom găsi puterea să ne iertăm una pe cealaltă. Până atunci, rămân cu întrebarea: câte prietenii se frâng în tăcere din cauza fricii de „ce va spune lumea”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?