„Cât de Repede a Trecut Viața, Toți Acești Ani. Și Cum au Devenit Inutili pentru Copiii Lor Adulți”: Nu a Mai Putut Asculta, Ochii I S-au Umplut de Lacrimi

Maria stătea în mica ei sufragerie confortabilă, lumina blândă a șemineului aruncând umbre jucăușe pe pereți. Camera era plină de amintiri—fotografii înrămate ale copiilor ei, acum adulți și răspândiți prin lume. Avea trei copii: Mihai, cel mai mare, care se mutase în Europa cu soția și copiii săi; Ana, care locuia pe Coasta de Vest urmându-și cariera; și Andrei, cel mai mic, care se stabilise într-un oraș aglomerat departe de casă.

Mihai plecase de acasă la 18 ani, dornic să exploreze lumea și să-și facă un nume. Maria își amintea ziua în care el plecase ca și cum ar fi fost ieri. Îi împachetase bagajele cu grijă, strecurând un bilet scris de mână care spunea: „Oriunde te vei duce, vei avea mereu un cămin aici.” Dar pe măsură ce anii treceau, vizitele lui Mihai deveneau din ce în ce mai rare până când au încetat complet. Acum, singura lor legătură era prin emailuri sporadice și felicitări de sărbători.

Maria deschise cu grijă o cutie plină cu scrisori și fotografii de la Mihai. Își trecu degetele peste scrisul lui de mână, lacrimile umplându-i ochii. „Fiule, ne este atât de dor de tine,” șopti ea pentru sine. Durerea absenței lui era o durere constantă în inima ei.

Ana fusese întotdeauna ambițioasă, hotărâtă să facă o diferență în lume. Se mutase în California pentru a lucra la o organizație non-profit. Maria era mândră de realizările fiicei sale, dar îi lipseau zilele când stăteau împreună și vorbeau ore în șir. Conversațiile lor deveniseră scurte și rare, adesea întrerupte de programul încărcat al Anei.

Andrei, cel mai mic, fusese întotdeauna aventuros. Se mutase la București pentru a-și urmări visul de a deveni artist. Maria îi admira curajul, dar era mereu îngrijorată pentru el. Vorbeau ocazional, dar conversațiile lor erau adesea tensionate, pline de tăceri stânjenitoare și cuvinte nespuse.

Soțul Mariei, Ion, murise acum cinci ani, lăsând-o singură în casa care odată răsuna de râsete și bucurie. Singurătatea era sufocantă uneori și găsea alinare în amintirile copiilor ei. Adesea stătea lângă șemineu, răsfoind albume vechi de fotografii și citind scrisori de la Mihai.

Într-o seară rece de iarnă, Maria primi un telefon de la Mihai. Inima i se umplu de bucurie când răspunse la telefon. „Mamă,” spuse el, vocea lui distantă și necunoscută. „Vreau doar să-ți spun că nu venim acasă de Crăciun anul acesta. Copiii au proiecte școlare și avem prea multe pe cap.”

Inima Mariei se prăbuși. Așteptase cu nerăbdare să-și vadă nepoții, sperând că acest Crăciun va fi diferit. „Înțeleg,” răspunse ea încet, încercând să-și ascundă dezamăgirea.

După ce apelul se termină, Maria stătu în tăcere, lacrimile curgându-i pe față. Nu mai putea asculta; durerea era prea mare pentru a o suporta. Se simțea ca un gând secundar în viețile copiilor ei, inutilă și uitată.

Pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni și apoi luni, sănătatea Mariei începu să se deterioreze. Singurătatea și durerea sufletească își puneau amprenta asupra corpului și spiritului ei. Își petrecea majoritatea zilelor în pat, înconjurată de amintirile unei vieți care trecuse prea repede.

Într-o seară, pe când stătea întinsă în pat privind tavanul, Maria simți o durere ascuțită în piept. Întinse mâna după telefon pentru a cere ajutor dar realiză că nu avea pe cine să sune. Copiii ei erau prea departe, prea ocupați cu propriile lor vieți.

Maria închise ochii, lacrimile curgându-i pe față. „Fiule, ne este atât de dor de tine,” șopti ea pentru ultima dată înainte de a adormi pentru totdeauna.