Când totul dispare: Mărturisirea unei femei părăsite

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii aici, după tot ce ai făcut! vocea mamei răsună ca un ecou în apartamentul gol, în timp ce eu stau pe hol, cu geanta în mână și cu sufletul sfâșiat. Încerc să-i răspund, dar cuvintele mi se blochează în gât. Mă uit la ea, la ochii ei plini de reproș, și simt cum mă prăbușesc din nou, ca în fiecare zi de când m-am întors din spital.

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum e să te întorci acasă și să nu mai găsești nimic din ceea ce știai. Să deschizi ușa și să vezi rafturile goale, hainele lipsă, mirosul străin al unei case care nu-ți mai aparține. Asta am trăit eu în acea zi de martie, când am ieșit din spital după trei săptămâni de luptă cu pneumonia. Mă așteptam să-l găsesc pe Radu, soțul meu, cu un zâmbet obosit, dar recunoscător că sunt vie. În schimb, am găsit doar un bilet pe masa din bucătărie: „Nu mai pot. Îmi pare rău.”

Am citit acele patru cuvinte de zeci de ori. Nu mai pot. Îmi pare rău. Atât. Fără explicații, fără lacrimi, fără șansa de a lupta pentru noi. Am sunat-o pe mama, disperată, dar ea mi-a răspuns rece: „Ți-am spus eu că nu e omul potrivit.”

În zilele care au urmat, am încercat să-mi adun viața bucățile rămase. Am sunat-o pe sora mea, Irina, dar mi-a spus că e prea ocupată cu copiii și nu poate veni. Prietenele mele au dispărut una câte una, fiecare cu scuzele ei: „Sunt la muncă”, „Am probleme acasă”, „Nu vreau să mă bag”. Am rămas singură într-un apartament gol, cu facturi neplătite și cu o inimă frântă.

Într-o seară, pe la ora zece, am primit un mesaj de la Radu: „Sper că ești bine.” Atât. Am vrut să-i răspund, să-l întreb de ce a plecat când aveam cea mai mare nevoie de el, dar nu am avut putere. În schimb, am plâns până dimineața.

Mama venea din când în când să-mi aducă mâncare și să mă certe că nu sunt în stare să-mi refac viața. „Nu poți să stai așa toată ziua! Trebuie să mergi la muncă, să-ți găsești pe altcineva!” Dar cum să merg la muncă atunci când abia mă ridicam din pat? Cum să caut pe altcineva când nu mai aveam încredere nici în mine?

Într-o zi, am găsit curajul să ies din casă. M-am dus la magazinul din colț și am întâlnit-o pe vecina mea, doamna Stanciu. M-a privit lung și mi-a spus: „Știu că e greu, dragă. Și eu am trecut prin asta. Dar timpul vindecă.” Am zâmbit amar și am plecat mai departe.

Seara aceea a fost prima în care am încercat să mă gândesc la viitor. Am deschis laptopul și am început să caut joburi online. Am aplicat la câteva posturi de traducător – era tot ce știam să fac bine. După câteva zile, am primit un răspuns pozitiv. Era un job part-time, prost plătit, dar era un început.

În timp ce încercam să mă obișnuiesc cu noua rutină, Radu a reapărut pe neașteptate. A venit într-o seară ploioasă, ud leoarcă și cu ochii roșii. A bătut la ușă insistent până i-am deschis.

— Pot să intru?

L-am privit fără să spun nimic. S-a așezat pe canapea și a început să plângă.

— Îmi pare rău… N-am știut cum să fac față… Mi-a fost frică să te pierd și m-am pierdut pe mine…

L-am ascultat fără să-l întrerup. Pentru prima dată după mult timp, nu am simțit furie sau ură. Doar o oboseală imensă.

— Nu pot să te iert acum, Radu. Poate niciodată. Dar trebuie să merg mai departe.

A plecat fără alte cuvinte. După acea seară, am simțit că s-a rupt ceva definitiv între noi.

Au trecut luni de atunci. Am început să ies din nou cu prietenele mele – cele care au rămas aproape. Am mers la terapie și am învățat să mă iert pentru greșelile mele și pentru naivitatea cu care am crezut că dragostea poate salva totul.

Mama încă mă ceartă uneori: „Nu te-ai schimbat deloc! Tot visătoare ai rămas!” Dar acum îi zâmbesc și îi spun că e bine așa.

Uneori mă întreb dacă voi mai avea curajul să iubesc din nou sau dacă voi putea avea încredere într-un om după tot ce s-a întâmplat. Dar știu că nu sunt singură – sunt multe femei ca mine care au fost părăsite când le era cel mai greu.

Poate că adevărata întrebare este: cum ne regăsim puterea atunci când totul dispare? Și cine suntem noi când nu mai avem nimic de pierdut?