Când soacra a intrat în viața mea: povestea granițelor pe care a trebuit să le trasez

— Nu cred că ai pus destulă sare în ciorbă, Ana. Și, sincer, nu știu cum îl suporți pe Vlad să mănânce așa ceva.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia zi de când doamna Viorica, mama lui Vlad, se mutase la noi „temporar”, după ce suferise o operație la picior. De atunci, fiecare colț al apartamentului nostru din Drumul Taberei părea mai mic, mai sufocant. Mă uitam la Vlad, sperând să spună ceva, orice. Dar el doar își scufunda privirea în farfurie.

— E bună ciorba, mamă, a zis el încet, dar vocea lui era stinsă, ca și cum ar fi încercat să nu deranjeze pe nimeni.

M-am ridicat de la masă fără să spun nimic. Am intrat în baie și am tras adânc aer în piept. „E casa mea”, mi-am repetat în gând. „E viața mea.” Dar vocea doamnei Viorica răsuna peste tot: „Nu așa se spală vasele”, „Nu lăsa hainele ude pe calorifer”, „Nu cred că e sănătos să dormi cu geamul deschis”.

În primele zile am încercat să fiu răbdătoare. Îi aduceam ceaiul la pat, îi schimbam pansamentul, îi cumpăram reviste de integrame. Dar orice făceam era greșit. Într-o seară, când Vlad era la serviciu, am auzit-o vorbind la telefon cu sora ei:

— Ana nu știe să țină o casă. Vlad e prea bun cu ea. Dacă nu eram eu aici, nu știu ce s-ar fi ales de el.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am așezat pe marginea patului și am plâns în tăcere. Nu voiam să audă. Nu voiam să-i dau satisfacția că m-a rănit.

A doua zi dimineață, când am intrat în bucătărie, ea deja făcea ordine printre borcane și condimente.

— Am aranjat eu dulapurile. Erau cam vraiște.

— Mulțumesc, dar prefer să le țin cum îmi e mie mai ușor, am spus încercând să-mi păstrez calmul.

— Eh, fiecare cu obiceiurile ei… Dar să știi că Vlad era obișnuit altfel acasă la noi.

M-am uitat la ea și am simțit pentru prima dată furie adevărată. Nu mai era vorba doar despre sare sau dulapuri. Era vorba despre mine, despre cine sunt și despre locul meu în propria casă.

Seara, după ce Vlad s-a întors acasă, am încercat să-i spun ce simt.

— Vlad, nu mai pot. Simt că nu mai am aer. Mama ta mă critică pentru orice. Nu mai e casa noastră, e casa ei.

El a oftat și s-a uitat la mine cu ochii aceia obosiți pe care îi avea după fiecare zi grea la birou.

— Ana, are nevoie de ajutor acum. E mama… O să plece când se face bine.

— Dar până atunci? Eu unde mai sunt?

A tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice cuvânt.

Au trecut săptămâni. Doamna Viorica părea din ce în ce mai bine fizic, dar tot mai prezentă în viața noastră. Într-o seară, când am venit acasă mai târziu de la serviciu, am găsit-o pe soacră-mea răscolind prin sertarele mele.

— Căutam un ac de siguranță. Nu te supăra, dar nu găsesc nimic aici.

Atunci am simțit că nu mai pot. Am ieșit pe balcon și am sunat-o pe mama.

— Mamă, nu mai rezist. Parcă nu mai sunt eu. Parcă trăiesc în casa altcuiva.

Mama a tăcut o clipă.

— Ana, trebuie să-i spui clar ce simți. Dacă nu pui tu limitele, nu le va pune nimeni.

În noaptea aceea n-am dormit. M-am tot gândit: dacă îi spun adevărul, dacă îi spun să nu-mi mai invadeze spațiul, o să-l pierd pe Vlad? O să devin „nora rea” despre care vorbește cu toate rudele?

A doua zi dimineață, când am găsit-o mutând mobila din sufragerie „ca să fie mai aerisit”, am simțit că explodez.

— Doamnă Viorica, vă rog să nu mai mutați lucrurile prin casă fără să mă întrebați! E casa mea și a lui Vlad. Avem nevoie de spațiul nostru.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Nu voiam decât să ajut…

— Știu că vreți să ajutați, dar simt că nu mai am loc aici. Vă rog să-mi respectați spațiul și obiceiurile.

A tăcut. Pentru prima dată de când venise la noi, a tăcut cu adevărat. Seara i-a spus lui Vlad că vrea să meargă la sora ei la Ploiești „să nu mai deranjeze”.

Vlad s-a uitat la mine lung.

— Ai fost cam dură cu ea…

— Poate. Dar dacă nu spuneam nimic, mă pierdeam pe mine.

Au trecut luni de atunci. Relația cu Vlad s-a schimbat. Suntem mai atenți unul cu altul, dar între noi există o umbră — umbra acelei perioade în care n-am știut să fim o echipă.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare există vreodată un echilibru între a-ți apăra spațiul și a nu răni familia partenerului? Sau suntem condamnați să fim mereu „norile rele” dacă avem curajul să spunem ce simțim?

Poate voi știți răspunsul…