Când sângele nu mai înseamnă familie: Povestea mea despre trădare și regăsire

— Irina, deschide ușa! vocea lui răsuna pe holul îngust, spartă de frigul de februarie. Am înghețat cu mâna pe clanță, inima bătându-mi nebunește. Nu-l mai văzusem pe tata de aproape douăzeci de ani, de când a plecat fără să privească înapoi, lăsându-ne pe mine și pe mama să ne descurcăm cum putem într-un sat uitat de lume, la marginea Botoșanilor.

Nu știu ce m-a făcut să deschid. Poate curiozitatea, poate o urmă de speranță că omul care m-a uitat ar putea să-mi spună, în sfârșit, că-i pare rău. Dar când am văzut privirea lui, rece și calculată, am știut că nu venise pentru mine. Venise pentru casa bunicii și cele două hectare de pământ pe care le moștenisem cu o lună în urmă.

— Ce faci aici? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul din voce.

— Am auzit că ai rămas cu casa bătrânei. M-am gândit că poate ai nevoie de ajutor… sau măcar de un sfat, a spus el, zâmbind strâmb.

M-am uitat la el ca la un străin. Era același bărbat care plecase când aveam șapte ani, același care nu mi-a trimis niciodată o scrisoare, nici măcar de ziua mea. Mama plângea nopți la rând după el, iar eu învățasem să-mi ascund lacrimile sub pernă. Acum stătea în fața mea, cu mâinile băgate în buzunarele gecii vechi, așteptând să-i deschid nu doar ușa casei, ci și a trecutului.

— Nu am nevoie de nimic, i-am răspuns scurt. Poți să pleci.

Dar tata nu s-a mișcat. A intrat fără să ceară voie și s-a așezat la masa din bucătărie, ca și cum ar fi fost acasă. Am simțit cum mi se strânge stomacul. În aer plutea mirosul de lemn ars și supă de cartofi — aroma copilăriei mele fără el.

— Irina, nu fi încăpățânată. Suntem familie. Trebuie să ne ajutăm unii pe alții. Casa asta e prea mare pentru tine singură. Poate ar fi mai bine să o vindem și să împărțim banii… Tu ești tânără, ai nevoie de un nou început.

Am izbucnit în râs amar.

— Familie? Ai uitat ce înseamnă cuvântul ăsta? Unde ai fost când mama s-a îmbolnăvit? Când am muncit la câmp ca să avem ce mânca? Acum vii să-mi dai sfaturi?

Tata a tăcut o clipă, apoi a oftat teatral.

— Știu că am greșit. Dar toți merităm o a doua șansă.

A doua șansă? M-am gândit la anii în care am crescut fără el, la serile când mă rugam să se întoarcă, la promisiunile pe care nu le-a ținut niciodată. M-am ridicat brusc și am deschis ușa larg.

— Dacă vrei bani, nu-i vei găsi aici. Casa asta e tot ce mi-a rămas din copilărie. Nu o dau pe nimic în lume.

A plecat trântind ușa după el, dar liniștea care a urmat a fost mai apăsătoare decât orice ceartă. În zilele următoare, zvonurile au început să circule prin sat: că Irina a moștenit avere mare, că tatăl ei vrea s-o ajute „să nu fie păcălită”, că poate ar fi bine să vândă tot și să plece la oraș.

Vecina mea, tanti Maria, m-a găsit plângând pe prispă într-o seară.

— Draga mea, nu lăsa banii să-ți strice sufletul. Familia nu e doar sânge. E cine stă lângă tine când ți-e greu.

Avea dreptate. În lunile care au urmat, tata a încercat tot felul de tertipuri: ba a venit cu un notar dubios să mă convingă să-i dau procură, ba a încercat să mă sperie că nu pot întreține casa singură. Am simțit cum fiecare vizită a lui rupea câte o bucată din mine.

Într-o zi, l-am găsit pe fratele meu vitreg, Vlad — fiul tatei din altă relație — pe banca din fața porții.

— Irina, tata nu se va opri până nu obține ce vrea. Știu că te doare, dar trebuie să fii tare. Eu n-am avut curajul să-l înfrunt niciodată.

M-am uitat la Vlad și am văzut aceeași tristețe în ochii lui ca în ai mei. Ne-am îmbrățișat fără cuvinte — doi frați legați mai mult prin suferință decât prin sânge.

Într-o noapte geroasă de martie, tata s-a întors beat și a început să bată cu pumnii în ușă.

— Irina! Deschide! Ești tot copilul meu!

Am stat cu spatele lipit de perete, tremurând de frică și furie. Atunci am înțeles: nu-i datoram nimic. Nu-i datoram iertare doar pentru că era tatăl meu biologic. Familia mea era mama care mă veghea din ceruri, tanti Maria care-mi aducea supă caldă când eram bolnavă și Vlad care-mi scria mesaje de încurajare noaptea târziu.

În primăvară am început să renovez casa cu ajutorul vecinilor. Am plantat flori în grădină și am pus via la loc. Satul m-a privit întâi cu suspiciune, apoi cu admirație. Am simțit că aparțin din nou undeva.

Tata n-a mai venit. Ultima dată când l-am văzut era pe banca din fața primăriei, privind spre mine cu ochi goi. N-am simțit ură — doar o tristețe adâncă pentru omul care n-a știut niciodată ce înseamnă dragostea adevărată.

Acum stau pe prispă și privesc apusul peste câmpurile bunicii mele. Mă întreb: oare putem ierta vreodată trădarea celor dragi? Sau uneori trebuie doar să mergem mai departe și să ne construim propria familie din oamenii care ne iubesc cu adevărat?