Când dragostea se măsoară în farfurii spălate

— Nu știu ce să mai fac cu tine, Irina. Mama zice că nu ești o gospodină adevărată. Uite cum arată bucătăria asta!
Cuvintele lui Radu au căzut peste mine ca o ploaie rece, într-o seară de martie, când încă mai speram că primăvara va aduce ceva bun. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. M-am uitat la el, dar privirea lui era deja în altă parte, undeva departe, acolo unde mama lui avea mereu dreptate.

— Poate că ar trebui să te gândești mai bine la ce faci toată ziua, a continuat el, fără să ridice tonul, dar cu acea răceală care mă durea mai tare decât orice țipăt.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Nu era prima dată când soacra mea, doamna Mariana, își băga coada între noi. Dar niciodată nu fusese atât de direct. Până atunci, Radu mă apăra, sau cel puțin așa credeam. Acum, însă, parcă eram două străine în aceeași casă.

În acea noapte n-am dormit. Am stat pe marginea patului și m-am uitat la tavanul alb, încercând să-mi amintesc când am început să mă pierd pe mine însămi. Când am încetat să mai fiu Irina cea veselă și am devenit Irina cea care nu face destul? M-am gândit la mama mea, la cât de greu i-a fost să crească singură trei copii și la cât de rar ne-a întrebat cineva dacă avem casa lună sau dacă știm să facem sarmale ca la carte.

A doua zi dimineață, Radu a plecat devreme la serviciu. Eu am rămas singură cu gândurile mele și cu mirosul de cafea arsă. Am început să fac curat ca o nebună: am șters praful de pe fiecare raft, am frecat podeaua până mi-au amorțit degetele, am aranjat hainele lui Radu în dulap după culoare. Dar oricât m-aș fi străduit, vocea doamnei Mariana răsuna în mintea mea: „O femeie adevărată știe să țină casa. Altfel, ce fel de soție ești?”

Sâmbătă a venit soacra în vizită. A intrat cu pași mici și ochii critici au scanat fiecare colț al sufrageriei.

— Vai, Irina, ai schimbat perdelele? Parcă tot mai bine era cu cele vechi… Și florile astea… nu știu dacă rezistă la lumină atât de puternică.

Am zâmbit forțat și am încercat să nu răspund. Radu stătea pe canapea și butona telefonul. Nici măcar nu s-a uitat la mine.

La prânz, când am pus ciorba pe masă, doamna Mariana a oftat:

— La noi în familie se făcea ciorba mai groasă… Dar e bine și așa, fiecare cu stilul lui.

După ce a plecat, Radu mi-a spus:

— Vezi? Mama are dreptate. Poate ar trebui să o asculți mai mult. Ea știe ce înseamnă o familie adevărată.

M-am simțit mică și neînsemnată. Am început să cred că poate chiar nu sunt suficient de bună. Am sunat-o pe sora mea, Alina.

— Irina, tu nu ești servitoarea nimănui! Dacă Radu nu vede cât te străduiești, problema nu e la tine!
Vocea ei m-a făcut să plâng. Am plâns ore întregi, până am adormit cu capul pe masa din bucătărie.

În zilele următoare am încercat să fiu „perfectă”. Să gătesc ca la carte, să calc cămășile lui Radu fără nicio cută, să zâmbesc când soacra venea cu observații. Dar nimic nu era suficient. Orice făceam era criticat sau trecut cu vederea.

Într-o seară, după ce Radu a venit acasă târziu și nici măcar nu a gustat din mâncare, am izbucnit:

— Ce vrei de la mine? Să fiu ca mama ta? Să uit cine sunt doar ca să fii tu mulțumit?

Radu s-a uitat la mine surprins:

— Nu exagerezi puțin? Toate femeile fac asta pentru familie.

— Nu toate! Eu nu vreau să trăiesc viața altcuiva! Eu sunt Irina! Și vreau să fiu iubită pentru cine sunt eu, nu pentru cât de bine lustruiesc mobila!

A urmat o ceartă lungă. Am spus tot ce aveam pe suflet: cât de singură mă simt, cât de mult mă doare că nu mă vede și că lasă pe altcineva să decidă cât valorez eu ca femeie și soție.

În zilele care au urmat am simțit că ceva s-a rupt între noi. Radu era distant, iar eu eram tot mai hotărâtă să nu mă mai las călcată în picioare. Am început să ies mai des cu Alina și prietenele mele. Am mers la un curs de pictură – ceva ce îmi dorisem mereu dar nu avusesem curajul sau timpul să încerc.

Încet-încet am început să mă regăsesc. Să-mi dau seama că valoarea mea nu stă în părerea unei soacre sau în câte feluri de mâncare pun pe masă. Am început să vorbesc deschis cu Radu despre ce simt și ce vreau de la viață. Uneori asculta, alteori dădea din umeri.

Într-o zi i-am spus clar:

— Dacă vrei o soție care să trăiască după regulile mamei tale, poate ar trebui să te întorci acolo. Eu vreau o viață în care să fiu respectată și iubită pentru cine sunt eu.

Nu știu ce va urma între noi. Poate vom reuși să ne regăsim sau poate drumurile noastre se vor despărți. Dar știu sigur că nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi spună cât valorez.

Oare câte femei trăiesc umbra acestor așteptări? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să fim „bune gospodine”? Voi ce ați face în locul meu?