Când Distanța Ne-a Apropiat: Un Telefon Care Mi-a Schimbat Viața

— Mamă, cred că ar fi mai bine să vii mai rar pe la noi…
Cuvintele Victoriei mi-au răsunat în minte ca un ecou dureros, chiar și acum, după luni de zile. Stăteam pe marginea patului, cu telefonul strâns în mână, încercând să-mi adun gândurile. Nu era prima dată când simțeam că nu mai am loc în viața fiului meu, Radu, dar niciodată nu fusese atât de clar exprimat. Mă uitam la poza lor de pe noptieră — Radu și Victoria, zâmbind larg la botezul nepoatei mele, Ilinca. Mă întrebam unde greșisem.

— Nu e vorba că nu te vrem aici, dar avem nevoie de intimitate… să ne găsim ritmul nostru ca familie, mi-a spus Victoria atunci, cu vocea ei caldă, dar fermă.

Am încercat să nu plâng în fața ei. Am zâmbit forțat și am dat din cap că înțeleg. Dar când am ajuns acasă, am izbucnit în lacrimi. Mi-am crescut singură băiatul după ce soțul meu, Doru, a murit într-un accident de muncă la combinatul din oraș. Radu era tot ce aveam. Când s-a căsătorit cu Victoria, am fost fericită pentru el, dar și speriată că voi rămâne singură. Poate de aceea mă duceam atât de des la ei — să simt că încă fac parte din viața lor.

Săptămânile au trecut greu. Îmi umpleam timpul cu treburi prin casă sau ieșeam la piață doar ca să nu mă gândesc la cât de mult îmi lipsește Ilinca. Uneori, mă opream în fața blocului lor și mă uitam la geamuri, sperând să-i văd măcar o clipă. Dar nu îndrăzneam să sun la interfon. Nu voiam să fiu povara aceea despre care se vorbește la șuetele din fața blocului: „A venit iar soacra!”

Într-o seară ploioasă de noiembrie, când vântul bătea crunt și frunzele se lipeau de asfalt ca niște lacrimi galbene, telefonul a sunat brusc. Era Victoria.

— Doamnă Maria… vă rog… puteți veni repede? Ilinca are febră mare și Radu e plecat cu serviciul în delegație. Nu știu ce să fac!

Vocea ei tremura. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Am luat umbrela și am fugit pe scări, uitându-mi chiar și geaca acasă. Când am intrat în apartament, Victoria era palidă și cu ochii roșii de plâns. Ilinca gemea pe canapea, cu obrajii aprinși.

— Am sunat la medicul de familie, dar nu răspunde… Nu știu dacă să-i dau paracetamol sau să mergem la urgență!

Am pus mâna pe fruntea Ilincăi — ardea ca focul. Am luat-o în brațe și am început să-i vorbesc încet, așa cum făceam cu Radu când era mic:

— Hai, puiule, bunica e aici…

Am găsit termometrul și i-am luat temperatura: 39,7. Am decis împreună cu Victoria să mergem la spital. Pe drum, Victoria plângea în tăcere.

— Îmi pare rău că v-am chemat așa… după tot ce v-am spus…

I-am strâns mâna.

— Lasă asta acum. Ilinca are nevoie de noi.

La spital au internat-o pentru o noapte. Eu am rămas cu Victoria pe holuri, fără să spunem mare lucru. Doar ne țineam de mână ca două femei care au uitat pentru o clipă toate supărările.

Dimineața, medicul ne-a spus că Ilinca are o viroză puternică, dar va fi bine. Când am ajuns acasă, Victoria m-a privit altfel — cu recunoștință și poate cu puțină rușine.

— N-aș fi reușit fără dumneavoastră… Știu că v-am rănit atunci când v-am rugat să veniți mai rar. Dar eram obosită și copleșită… Nu voiam să vă îndepărtez.

Am simțit cum mi se dezleagă nodul din gât.

— Știu că nu e ușor să fii mamă tânără. Și nici soacră nu e ușor…

Am râs amândouă printre lacrimi. Din ziua aceea, ceva s-a schimbat între noi. Nu ne mai evitam privirile la masă și nu mai era nevoie să mă invit singură la ei — Victoria mă suna des să mă întrebe dacă vreau să vin sau dacă pot sta cu Ilinca când avea nevoie de o pauză.

Radu a observat și el schimbarea.

— Parcă sunteți altfel voi două… Ce s-a întâmplat?

Victoria i-a zâmbit:

— Ne-am dat seama că avem nevoie una de cealaltă.

Acum, când privesc în urmă la acea seară ploioasă, îmi dau seama cât de ușor putem interpreta greșit gesturile celor dragi și cât de mult contează să fim acolo când au nevoie de noi — chiar dacă uneori trebuie să păstrăm distanța pentru a ne apropia cu adevărat.

Mă întreb adesea: câte relații s-ar vindeca dacă am avea curajul să cerem ajutor sau să-l oferim fără orgoliu? Oare câți dintre noi ne dăm seama cât valorează o mână întinsă la timp?