Când boala aduce vizite nedorite: Povestea unei fiice între datorie și limite

— Ioana, nu mă lăsa singură azi-noapte, te rog! vocea mamei mele răsuna în holul îngust, cu ecou de disperare. Era trecut de miezul nopții, Rareș abia adormise după o zi plină de febră și plânsete, iar Vlad, soțul meu, stătea în dormitor cu spatele la ușă, tăcut și încordat.

M-am uitat la mama. Mariana, femeia care mă crescuse cu o mână de fier și o inimă caldă, părea acum mică și fragilă, cu ochii roșii de nesomn și obrajii trași. De când începuse să se simtă rău – întâi doar o tuse, apoi amețeli, nopți nedormite și frica aceea mută de singurătate – viața noastră se transformase într-un carusel de vizite neanunțate, telefoane la ore imposibile și discuții tensionate.

— Mamă, nu pot să stau cu tine toată noaptea. Rareș are nevoie de mine. Și Vlad… Vlad e deja supărat că nu mai avem intimitate deloc.

— Dar dacă mi se face rău? Dacă pățesc ceva? Nu înțelegi că mi-e frică?

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Îmi era milă de ea. Dar eram și furioasă. De ce trebuia să aleg mereu între ea și familia mea? De ce nu putea să accepte ajutorul unei asistente sau să stea la ea acasă, unde totul îi era familiar?

A doua zi dimineață, Vlad a izbucnit:

— Ioana, nu mai pot! E casa noastră, nu un spital! Rareș nu mai doarme bine, eu nu mai am liniște… Tu nu vezi că te consumi? Cât mai durează asta?

Am încercat să-i explic. Să-i spun că nu pot s-o las pe mama singură. Că mi-e teamă că dacă o refuz, o să pățească ceva grav și n-o să-mi iert niciodată. Dar Vlad nu mai voia să audă.

— Mereu e vorba despre ea! Mereu trebuie să renunțăm noi la ceva! Și dacă mâine vrea să stea aici pe termen nelimitat? Ce faci?

Nu aveam răspuns. M-am dus la baie și am plâns în liniște, cu fața în prosop. Mă simțeam prinsă ca într-o capcană: între datoria de fiică și nevoia de a-mi proteja familia pe care mi-am construit-o cu greu.

Seara, mama stătea pe canapea și se uita la televizor fără să vadă nimic. Am încercat să deschid subiectul:

— Mamă, poate ar trebui să vorbim serios despre ce facem mai departe. Nu poți sta aici la nesfârșit…

— Adică vrei să mă dai afară? Să mă lași singură ca pe un câine bătrân?

Tonul ei m-a durut. Am simțit cum vinovăția mă sufocă.

— Nu asta spun. Dar nici eu nu mai pot. Rareș are nevoie de mine. Vlad e tot mai distant. Și eu… eu nu mai știu cine sunt.

Mama a început să plângă încet. M-am așezat lângă ea și am luat-o de mână.

— Hai să găsim o soluție împreună. Poate găsim o asistentă care să vină la tine acasă câteva ore pe zi. Sau poate găsim un centru unde poți merge pentru recuperare…

— Nu vreau străini! Vreau familia mea! Numai tu mă poți ajuta!

Am simțit cum cedez din nou. Era ca un dans vechi: ea cerea, eu dăruiam până nu mai rămânea nimic din mine.

În zilele următoare, Rareș a început să facă coșmaruri. Se trezea plângând:

— Mami, bunica iar plânge… De ce e mereu tristă?

Nu știam ce să-i răspund. Cum îi explici unui copil că uneori dragostea doare? Că uneori trebuie să alegi între două iubiri care te sfâșie?

Vlad a început să doarmă pe canapea. Vorbeam tot mai puțin. Într-o seară, după ce mama adormise, m-a privit lung:

— Ioana, dacă nu pui limite acum, o să te pierzi pe tine. Și o să ne pierzi pe noi.

Am stat mult timp cu ochii în tavan în noaptea aceea. Mi-am amintit cum mama mă ținea strâns de mână când eram mică și mi-era frică de întuneric. Acum rolurile se inversaseră – dar oare până unde trebuia să merg?

A doua zi am avut curajul să-i spun mamei:

— Mamă, te iubesc. Dar nu pot fi tot timpul aici pentru tine. Am nevoie să-mi salvez familia și pe mine însămi. O să te ajutăm să găsești sprijinul potrivit.

A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Mama s-a supărat, a plâns, m-a acuzat că sunt nerecunoscătoare. Dar am rămas fermă.

Cu timpul, am găsit o asistentă blândă care venea zilnic la ea acasă. Mama s-a obișnuit greu cu ideea, dar a început să accepte ajutorul altcuiva decât al meu. Relația cu Vlad s-a reparat încet-încet; Rareș a redevenit vesel.

Dar uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare există vreodată un echilibru între datoria față de părinți și grija pentru propria familie? Sau suntem condamnați mereu să ne simțim vinovați oricum am alege?