Când am plecat, ea deja locuia în casa noastră

— Nu te așteptai să mă găsești aici, nu-i așa? Vocea ei răsună în holul apartamentului nostru, același hol unde cu doar trei săptămâni în urmă îmi lăsasem pantofii și speranțele. M-am oprit în prag, cu cheia încă în mână, simțind cum îmi tremură genunchii. Pe masă, lângă scrumiera plină, era cana mea preferată. Ea o ținea între palme, ca și cum ar fi fost a ei dintotdeauna.

— Nu… am venit doar să iau câteva lucruri. Am sunat înainte, dar Vlad nu a răspuns. Am încercat să-mi păstrez vocea calmă, dar fiecare cuvânt mi se agăța de gât ca un nod.

Ea s-a ridicat încet, cu un zâmbet pe care l-am simțit ca pe o palmă. — Vlad e la serviciu. Dar nu te grăbi, ia-ți ce ai nevoie. Oricum, nu cred că vei mai avea motive să revii.

Am trecut pe lângă ea fără să o privesc. În dormitor, hainele mele erau împinse într-un colț, iar pe noptieră era parfumul ei. Am simțit un val de furie și neputință. Cum de se întâmplase totul atât de repede? Doar trei săptămâni. Trei săptămâni în care eu am plâns singură într-o garsonieră rece, iar el… el îi deschisese ușa altei femei.

Mi-am adunat cărțile preferate și câteva pulovere groase. Când am ieșit din cameră, ea stătea sprijinită de tocul ușii.

— Știi, nu e vina mea că s-a terminat între voi. Poate că nici nu a fost vreodată ce trebuia să fie.

M-am uitat la ea pentru prima dată cu adevărat. Era tânără, frumoasă, sigură pe ea. Poate că avea dreptate. Poate că eu și Vlad ne mințisem prea mult timp că suntem fericiți. Dar nu meritam să fiu înlocuită atât de ușor.

— Să nu crezi că totul e atât de simplu cum pare, i-am spus încet. Și să nu uiți niciodată că într-o zi poți fi tu cea care pleacă cu o valiză și câteva amintiri.

A zâmbit din nou, dar privirea i s-a întunecat pentru o clipă. — Eu nu fac greșelile tale.

Am ieșit pe ușă cu inima frântă și cu pașii grei. Pe scări am izbucnit în plâns. M-am simțit trădată nu doar de Vlad, ci și de mine însămi — pentru că acceptasem despărțirea fără luptă, pentru că sperasem că totul va fi mai bine dacă ne dăm spațiu.

În zilele care au urmat, am încercat să-mi reconstruiesc viața printre cutii și tăceri apăsătoare. Mama mă suna zilnic și mă întreba dacă mănânc, dacă dorm, dacă am nevoie de bani. — Nu te întoarce la el! Nu meriți să fii umilită! Dar vocea ei era plină de teamă, nu de curaj.

Prietenii mei au împărțit tabere: unii îl condamnau pe Vlad, alții îmi spuneau că poate e mai bine așa. — Oana, ai 34 de ani! E timpul să te gândești la tine! Dar cum să mă gândesc la mine când tot ce știam despre mine era legat de el?

Într-o seară ploioasă, Vlad m-a sunat. — Putem să vorbim? Am acceptat fără să știu ce vreau să aud. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru.

— Îmi pare rău pentru tot… N-am vrut să te rănesc. Dar simțeam că ne pierdem de mult timp.

— Și ea? Era deja în viața ta când am plecat?

A ezitat o clipă. — Da… dar n-am vrut să-ți spun atunci. Știam că te va durea mai tare.

Am simțit cum mi se taie respirația. — M-ai mințit. Mi-ai spus că ai nevoie de timp singur…

— Am crezut că așa e mai ușor pentru tine.

M-am ridicat brusc. — Pentru mine sau pentru tine? Ai ales calea cea mai ușoară ca să nu te simți vinovat!

Am ieșit în ploaie fără umbrelă și am mers pe jos până acasă. Fiecare pas era o luptă cu mine însămi: să nu mă întorc, să nu-l sun, să nu-i cer explicații pe care oricum nu le mai voiam.

Au trecut luni până am reușit să dorm o noapte întreagă fără să mă trezesc plângând. Am început să merg la terapie, la insistențele prietenei mele Irina. — Nu ești slabă dacă ceri ajutor! mi-a spus ea într-o zi când mă găsise plângând în bucătărie.

La terapie am descoperit cât de mult mă pierdusem pe mine în relația cu Vlad. Ani la rând am pus nevoile lui înaintea mea: i-am acceptat tăcerile, i-am iertat absențele, i-am ascuns nemulțumirile sub covorul rutinei zilnice.

Într-o zi, mama a venit la mine cu o pungă plină de plăcinte calde și mi-a spus: — Oana, tu ai fost mereu puternică. Nu lăsa o femeie sau un bărbat să-ți spună cine ești!

Am început să ies din nou cu prietenii, să merg la teatru, să citesc până târziu în noapte. Încet-încet, garsoniera rece a devenit acasă. Am pus poze noi pe pereți și flori pe pervaz.

Într-o dimineață am primit un mesaj de la Vlad: „Sper că ești bine.” L-am șters fără să răspund. Nu mai aveam nevoie de aprobarea lui ca să fiu întreagă.

Uneori mă gândesc la femeia care mi-a luat locul și la cuvintele ei reci din acea zi: „Eu nu fac greșelile tale.” Poate că nici eu nu le voi mai face vreodată.

Mă întreb adesea: cât din ceea ce pierdem ne ajută, de fapt, să ne regăsim? Și câte dintre rănile noastre devin începuturi pentru ceva mai bun?