Cuvintele tatălui meu au prins sens prea târziu: „Tată, de ce nu te-am ascultat?”

— Nu te mai uita pe geam, Ilinca! Ai teme de făcut, nu să visezi la copiii de afară!

Vocea tatălui meu răsuna din bucătăria mică, unde aburii de la supa de pui se ridicau spre tavanul încă proaspăt vopsit. Mă uitam cu jind la copiii din blocurile vechi de vizavi, care alergau printre bălțile lăsate de ploaia de dimineață. Apartamentul nostru nou era ca un palat față de cămăruța din căminul muncitoresc unde locuisem până atunci, dar pereții albi și mobila lucioasă nu puteau umple golul pe care-l simțeam privind la libertatea lor.

— Lasă-i, tată, doar se joacă… am murmurat, fără să mă întorc.

— Nu-i lăsa să te tragă în jos. Tu ai șansa să fii altfel. Să nu uiți niciodată asta!

Atunci mi s-au părut vorbe goale. Aveam 14 ani și credeam că lumea mi se cuvine. Mama era mereu la serviciu, iar tata, rămas fără slujbă după restructurările de la fabrică, încerca să țină casa în ordine și pe mine pe drumul cel bun. Dar eu voiam doar să fiu ca ceilalți copii: să râd, să mă murdăresc, să nu-mi pese.

Într-o zi, am ieșit pe furiș. M-am strecurat printre blocuri și m-am alăturat găștii lui Radu și a lui Nicoleta. Erau copii „de cartier”, cu hainele rupte și vorbele aspre. Dar m-au primit fără întrebări. Am simțit pentru prima dată că aparțin undeva.

— Ce faci aici, domnișoară cu pantofi noi? m-a întrebat Radu, zâmbind șiret.

— Vreau doar să mă joc și eu. Pot?

Au râs și m-au tras după ei. Am alergat până mi-au amorțit picioarele, am căzut în noroi și am uitat de tot ce-mi spusese tata. Seara, când am intrat pe ușă, tata m-a privit lung.

— Unde-ai fost?

— Afară.

— Cu cine?

— Cu copiii…

A oftat adânc și nu a mai zis nimic atunci. Dar a doua zi dimineață am găsit pe masă o foaie: „Ilinca, ai grijă cu cine te însoțești. Prietenii te pot ridica sau te pot trage în jos.”

Am mototolit hârtia și am aruncat-o la gunoi.

Anii au trecut. Am terminat liceul cu greu, mereu pe muchie de cuțit între dorința de a-i face pe plac tatălui meu și tentația libertății fără reguli. Prietenii mei din copilărie au început să dispară unul câte unul: unii au plecat la muncă în străinătate, alții au ajuns pe la poliție sau chiar mai rău.

Eu am rămas aici, într-un oraș mic din Moldova, cu visele tot mai mici și cu o mamă tot mai obosită. Tata s-a îmbolnăvit și nu mai avea putere nici să mă certe. Într-o seară ploioasă de noiembrie, când am venit acasă târziu după o petrecere cu colegii de la facultate, l-am găsit stând în întuneric.

— Ilinca… tu chiar nu vezi unde te duci?

— Lasă-mă, tată! Nu mai sunt copil!

— Tocmai asta e problema… că nu mai ești copil și totuși faci greșeli de copil.

Am trântit ușa camerei mele și am plâns în pernă. Nu voiam să-l aud. Nu voiam să recunosc că avea dreptate.

A doua zi dimineață l-am găsit pe tata în bucătărie, cu o cană de ceai în față și privirea pierdută. Mi-a întins o fotografie veche: eu la 7 ani, cu el la braț, zâmbind larg în fața blocului nou.

— Ți-ai pierdut zâmbetul ăsta undeva pe drum, Ilinca. Să nu-l cauți prea târziu…

Nu i-am răspuns. Am plecat la facultate și m-am aruncat în brațele vieții fără frâne: petreceri, iubiri trecătoare, examene picate. Când mama a venit plângând la mine să-mi spună că tata e la spital după un infarct, am simțit cum se prăbușește totul peste mine.

În salonul rece al spitalului județean, tata m-a privit cu ochii lui blânzi și obosiți.

— Ilinca… ai grijă de tine. Nu vreau să-ți spun „ți-am zis eu”, dar uneori viața nu-ți dă a doua șansă.

Am plâns lângă patul lui ca un copil speriat. Mi-am promis că o să-l ascult măcar acum, când poate era prea târziu.

După ce tata s-a stins, casa noastră a devenit și mai goală. Mama s-a retras în tăcerea ei, iar eu am început să caut sens în tot ce făceam. Am reluat facultatea din anul pierdut și am încercat să-mi fac prieteni noi — oameni care mă inspirau, nu care mă trăgeau în jos.

Dar uneori mă trezesc noaptea și aud vocea tatei: „Ai grijă cu cine te însoțești.”

Merg pe stradă și văd copii alergând printre bălți, exact ca atunci când eram mică. Mă opresc uneori și mă întreb: dacă aș fi ascultat atunci? Dacă aș fi avut curajul să aleg altfel?

Poate că toți avem nevoie să ne lovim singuri de ziduri ca să înțelegem adevărul din vorbele părinților noștri. Dar oare cât costă această lecție?

„Tată… dacă ai putea să mă vezi acum… ai fi mândru? Sau ai repeta încă o dată: ‘Ți-am zis eu’?”