Umbra dintre noi: Povestea Mariei, cea care ținea familia laolaltă

— Maria, iar tu trebuie să fii cea care rezolvă totul? Nu vezi că nu mai pot? — vocea surorii mele, Irina, răsuna în telefon cu o disperare pe care o cunoșteam prea bine. Era a treia oară săptămâna asta când mă suna plângând din cauza unei certe cu fratele nostru, Radu. În timp ce încercam să o liniștesc, simțeam cum mi se strânge stomacul. Mă uitam la ceas: era aproape miezul nopții, iar soțul meu, Mihai, dormea deja supărat că nu petrecusem nici seara asta cu el.

Am închis ochii și am inspirat adânc. De când mă știu, am fost „mediatorul” familiei. Când eram mici, mama și tata se certau mereu din nimicuri: cine a uitat să cumpere pâine, cine nu a plătit întreținerea la timp. Eu eram cea care le aducea ceaiul la masă și încerca să-i facă să râdă. „Maria, tu ești sufletul casei”, îmi spunea mama. Dar sufletul casei obosește uneori.

Într-o duminică de toamnă, la masa mare din sufrageria părinților, tensiunea plutea în aer ca un nor greu. Radu nu vorbea cu Irina de două luni din cauza unei moșteniri pe care nu reușeau să o împartă. Tata bombănea despre politică, mama se plângea că nu o ajută nimeni la bucătărie. Eu alergam între ei cu farfurii și zâmbete forțate.

— Maria, spune-i tu lui Radu că exagerează! — m-a tras Irina de mânecă.
— Nu mai pot, Irina! — am izbucnit fără să vreau. Toți s-au oprit și s-au uitat la mine ca la un animal rănit.

A fost pentru prima dată când am ridicat vocea. M-am simțit vinovată imediat. Tata a tușit stânjenit, mama a început să plângă încet.

— Ce ai pățit, fată? — m-a întrebat ea.

Nu am răspuns. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. M-am întrebat dacă și în alte familii există cineva ca mine — omul care ține totul pe umeri, dar pe care nimeni nu-l întreabă niciodată dacă mai poate.

Seara aceea a trecut greu. Mihai m-a luat deoparte când am ajuns acasă.

— Maria, eu nu mai știu cum să ajung la tine. Parcă trăiesc cu o umbră. Ești mereu pentru alții, dar pentru noi?

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept.

— Nu pot să-i las, Mihai. Dacă nu sunt eu, se destramă totul.
— Și tu? Tu când te aduni?

Nu am avut răspuns. Am început să plâng în hohote, pentru prima dată după mulți ani. Mihai m-a ținut în brațe fără să spună nimic.

Zilele au trecut la fel: telefoane de la Irina sau Radu, vizite la părinți, discuții interminabile despre cine are dreptate și cine greșește. La serviciu eram tot eu cea care prelua sarcinile colegilor când nu se descurcau. Șefa mea, doamna Popescu, mă lăuda mereu: „Maria, pe tine mă pot baza!”

Dar într-o zi corpul meu a cedat. M-am trezit cu inima bătând haotic și cu o greață care nu mă lăsa să mă ridic din pat. Mihai a chemat salvarea. La spital mi-au spus că am avut un atac de panică și că trebuie să mă odihnesc.

Mama a venit la mine acasă cu o supă caldă.
— Ce-ai pățit, mamă? Tu ești cea puternică!

M-am uitat la ea și am simțit furie și tristețe în același timp.
— Și eu am voie să fiu slabă uneori! — i-am spus printre lacrimi.

A tăcut și m-a mângâiat pe frunte ca atunci când eram copil.

După câteva zile de liniște forțată, am început să văd altfel lucrurile. Am realizat că rolul ăsta de „împăciuitor” nu mi-a fost dat de nimeni — l-am luat singură, poate ca să fiu iubită sau acceptată. Dar prețul era prea mare.

Am început să spun „nu”. Prima dată i-am spus Irinei:
— Nu pot să te ascult acum. Am nevoie de timp pentru mine.
A fost șocată.
— Dar tu mereu…
— Nu mai pot mereu.

Apoi lui Radu:
— Îmi pare rău că te cerți cu Irina, dar nu pot fi arbitru între voi la nesfârșit.

La serviciu am refuzat două sarcini suplimentare. Doamna Popescu s-a uitat mirată la mine:
— Maria, ești sigură?
— Da. Am nevoie să-mi văd și eu de viața mea.

Mihai a început să zâmbească mai des. Seara ne uitam împreună la filme sau ieșeam la plimbare prin parc fără să mă sune nimeni din familie.

Dar nu toți au înțeles schimbarea mea. Mama mă suna uneori supărată:
— Nu mai ești tu…
— Ba da, mamă. Acum sunt eu cu adevărat.

Au trecut luni bune până când familia mea a început să accepte că nu mai pot fi „lipiciul” universal. Relațiile dintre ei s-au schimbat: au început să vorbească direct între ei sau să caute soluții fără mine. Uneori mă simt vinovată că nu mai sunt acolo pentru fiecare problemă, dar apoi îmi amintesc cât de aproape am fost să mă pierd pe mine însămi.

Acum stau pe balconul apartamentului meu și privesc apusul peste orașul agitat. Îmi dau seama că nu e egoism să ai grijă de tine — e supraviețuire.

Oare câți dintre noi trăim vieți pentru alții și uităm de noi? Câți ne permitem să spunem „nu” fără teamă? Poate că povestea mea îi va face pe unii să-și pună aceleași întrebări.