Te rog, ia-mă și pe mine: Strigătul unei mame uitate

— Nu pot să cred că iar plecați fără mine! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce îi priveam pe Vlad și Irina cum își făceau bagajele în hol. Mirosul de cafea proaspătă se amesteca cu parfumul lor de plecare, iar eu mă simțeam ca un obiect vechi uitat într-un colț.

Irina a oftat, fără să mă privească: — Mamă, ți-am spus, e doar un city break. Nu-i nimic special. Oricum nu ți-ar plăcea să mergi cu noi, e aglomerat, mult mers pe jos…

— Dar nici nu m-ați întrebat dacă vreau! am continuat, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Vlad s-a uitat la mine scurt, cu acea privire grăbită pe care o cunosc prea bine de când era adolescent.

— Mamă, hai să nu facem o dramă. Ne întoarcem luni. Poate mergem împreună la vară, la mare. Acum vrem să fim doar noi doi, să ne relaxăm.

Am rămas în ușă, cu mâinile strânse la piept, simțind cum se adună în mine toată oboseala anilor în care am pus familia pe primul loc. Am crescut doi copii singură, după ce tatăl lor, Mihai, a plecat cu altcineva când Irina avea doar șapte ani. Am muncit la două joburi ca să nu le lipsească nimic. Am renunțat la vacanțe, la prieteni, la visele mele. Acum, când ar trebui să culeg roadele, mă simt mai singură ca niciodată.

După ce au plecat, casa a devenit brusc prea mare și prea tăcută. Am stat pe canapea, cu telefonul în mână, uitându-mă la pozele vechi: Irina la serbare, Vlad la primul lui meci de fotbal. Zâmbetele lor mici și sincere mă priveau din trecut. M-am întrebat unde am greșit. Oare am fost prea sufocantă? Prea protectoare? Sau poate prea obosită ca să mai fiu și mamă și tată?

Seara, am sunat-o pe sora mea, Camelia.

— Iar au plecat fără tine? a întrebat ea direct.

— Da… Nici nu m-au întrebat dacă vreau să vin. Parcă nici nu mai exist pentru ei.

— Maria, copiii cresc și uită… Dar tu trebuie să-ți vezi și de tine. Ieși în oraș, fă-ți prieteni! Nu te mai agăța de ei.

— Cum să nu mă agăț? Ei sunt tot ce am!

Camelia a tăcut o clipă. — Poate tocmai asta e problema…

Am închis telefonul cu un nod în gât. Poate că avea dreptate. Poate că i-am făcut centrul universului meu și acum nu mai știu cine sunt fără ei.

Trei zile mai târziu, Irina mi-a trimis o poză din Praga: ea și Vlad râzând pe un pod luminat feeric. Am răspuns cu un emoticon zâmbitor și un „Să vă distrați!”. În realitate, plângeam în bucătărie, printre farfurii nespălate și vise frânte.

Când s-au întors, am încercat să nu par supărată.

— Cum a fost? am întrebat cu voce veselă.

— Superb! a zis Irina. Am mers mult pe jos, am văzut castele… Vlad a râs: — Noroc că n-ai venit tu, mamă! Te-ai fi plâns toată ziua că te dor picioarele!

Am zâmbit forțat. În seara aceea, după ce s-au retras fiecare în camera lui cu telefoanele lor scumpe și viețile lor separate de a mea, am decis să fac ceva pentru mine. Am căutat pe internet „grupuri de socializare pentru adulți”. Am găsit un atelier de pictură la Casa de Cultură din cartier. M-am înscris fără să le spun nimic copiilor.

Prima ședință a fost ciudată. Eram cea mai în vârstă dintre toți. O fată blondă m-a întrebat:

— Sunteți mama cuiva de aici?

— Nu… Sunt doar eu.

Am pictat un copac singuratic pe o pajiște pustie. Profesoara mi-a spus că are ceva trist dar frumos în el.

În următoarele săptămâni am început să mă simt mai bine. Am cunoscut-o pe Lidia, o femeie divorțată care mi-a povestit despre fiica ei plecată în Anglia și despre cât de greu e să te reinventezi după 50 de ani.

Într-o seară, Irina m-a găsit pictând la masa din bucătărie.

— Ce faci acolo?

— Încerc ceva nou… Pictura mă ajută să nu mă mai simt atât de singură.

A părut surprinsă. — Nu știam că te pasionează arta.

— Nici eu nu știam până acum.

A doua zi dimineață am găsit pe frigider un bilet: „Poate mergem împreună la atelierul tău într-o zi? Irina”.

Am zâmbit pentru prima dată după mult timp fără să mă prefac.

Totuși, rana rămâne acolo: De ce trebuie să ajungem să ne simțim invizibili pentru propriii copii? Oare cât valorează sacrificiul unei mame dacă nimeni nu-l vede? Voi ce credeți — există vreo cale prin care părinții pot rămâne parte din viața copiilor lor fără să-i sufoce sau să fie uitați?