Prețul libertății: Povestea Mariei și a fiicelor ei

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să fiu doar mama voastră! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei. Farfuria cu ciorbă aburea pe masă, dar nimeni nu mai avea poftă. Ana, fiica mea cea mare, s-a ridicat brusc de pe scaun, cu ochii plini de lacrimi și furie.

— Cum adică? Ce vrei să spui? Noi ce facem fără tine?

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am uitat la ea, la Irina — mezina, care stătea cu privirea în podea — și la soțul meu, Doru, care tăcea apăsat, ca de obicei. În acea seară, totul s-a schimbat.

Am 52 de ani și toată viața mea a fost despre ceilalți. Am renunțat la facultate când am rămas însărcinată cu Ana. Am lucrat la croitorie ca să aduc bani în casă, am stat nopți întregi lângă patul fetelor când aveau febră, am făcut mâncare, am spălat, am călcat, am ascultat necazurile tuturor. Eu? Eu nu mai știam cine sunt.

Totul a început să se clatine când am primit scrisoarea de la prietena mea din liceu, Camelia. Mă invita la Sibiu, la un atelier de pictură. „Maria, vino! Ai nevoie să respiri alt aer!” Am citit scrisoarea de zeci de ori. Într-o zi, am pus-o pe masă și le-am spus tuturor că vreau să plec pentru o săptămână.

— O săptămână? Să ne lași singuri? a izbucnit Irina.

— Nu sunteți copii mici! Aveți 25 și 19 ani! Doru e aici…

Doru a ridicat din umeri.

— Dacă vrei să pleci, pleacă. Dar să nu te aștepți să găsești totul ca înainte când te întorci.

M-a durut. Dar nu m-am răzgândit. Am plecat la Sibiu cu inima strânsă și cu un rucsac mic. Acolo am simțit pentru prima dată după mulți ani că respir. Am pictat, am râs cu Camelia, am plâns povestindu-i cât de mult mă simt prizonieră în propria viață.

Când m-am întors acasă, casa era vraiște. Vase nespălate, haine aruncate peste tot. Ana nu-mi vorbea deloc. Irina mă privea acuzator.

— Ai văzut ce s-a întâmplat cât ai lipsit? Nimeni nu știe să facă nimic fără tine!

— Poate că e timpul să învățați…

A urmat o lună de tăceri apăsătoare și certuri mocnite. Doru s-a refugiat în garajul lui, Ana a început să stea tot mai mult la prietenul ei, iar Irina s-a închis în camera ei cu căștile pe urechi.

Într-o seară, Ana a izbucnit:

— Tu nu vezi că ne destrami familia? De ce nu poți fi ca alte mame?

— Ca alte mame? Care alte mame? Cele care mor încet în bucătărie și nu mai știu ce le place?

Am plâns amândouă atunci. Am plâns pentru toate lucrurile nespuse și pentru anii pierduți.

A doua zi dimineață, Irina a venit la mine:

— Mamă… Ți-e greu?

— Da… Dar nu vreau să mă mai pierd pe mine ca să vă fie vouă bine.

— Poate că ar trebui să încercăm și noi să ne descurcăm fără tine…

Au trecut luni până când lucrurile au început să se așeze altfel. Am început să merg la cursuri de pictură în fiecare joi. Fetele au învățat să gătească și să-și spele singure hainele. Doru a început să vorbească mai mult cu mine — uneori certându-ne, alteori povestind despre vremurile când eram tineri.

Dar rana rămâne: încă mă simt vinovată că aleg pentru mine. Încă mă doare când Ana mă privește cu reproș sau când Irina oftează că nu sunt mereu acolo.

Într-o duminică, la masă, Ana mi-a spus:

— Poate că ai dreptate… Poate că trebuie să ne maturizăm și noi. Dar mi-e greu fără tine.

Am luat-o de mână:

— Și mie mi-e greu fără voi… Dar dacă nu încercăm să fim fiecare noi înșine, ce rost are tot sacrificiul?

Acum mă uit în oglindă și văd o femeie obosită, dar vie. O mamă care încă iubește enorm, dar care nu mai vrea să se piardă pe sine.

Mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc cu frica de a-și cere dreptul la libertate? Oare chiar trebuie să alegem mereu între noi și cei dragi?