Porcul din sufragerie nu sunt eu – O cină care mi-a schimbat viața

— Ioana, vezi că ai scăpat iar sos pe fața de masă! Poate data viitoare gătești ceva ce nu murdărește totul, ca să nu ne facem de râs în fața musafirilor.

Vocea lui Radu a tăiat aerul din sufragerie ca un cuțit. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, iar privirile tuturor s-au întors spre mine. Mama lui Radu a zâmbit strâmb, soră-sa, Anca, a ridicat din sprâncene, iar prietena mea cea mai bună, Simona, a lăsat furculița jos și s-a uitat la mine cu milă. Într-o fracțiune de secundă, am simțit că mă sufoc. M-am uitat la fața de masă — da, era o pată mică de sos de roșii, dar nu era sfârșitul lumii. Și totuși, pentru Radu, era motivul perfect să mă facă de râs.

— Poate dacă ai fi ajutat și tu la bucătărie, nu s-ar fi întâmplat asta, am spus încet, dar cu o voce pe care nici eu nu o recunoșteam.

Radu a râs scurt, ironic:

— Eu? Să gătesc? Hai să fim serioși, Ioana! Femeile gătesc, bărbații mănâncă. Așa e de când lumea.

În acel moment, am simțit cum ceva se rupe în mine. Ani de zile am tăcut la astfel de remarci. Am înghițit glumele lui Radu despre cât de „nepricepută” sunt, despre cum „nu mă ridic la nivelul mamei lui”, despre cum „ar trebui să fiu recunoscătoare că m-a luat de nevastă”. Dar în seara aceea, cu toți ochii ațintiți asupra mea și cu inima bătându-mi nebunește în piept, am simțit că nu mai pot.

— Porcul din sufragerie nu sunt eu, Radu! Dacă cineva trebuie să-și ceară scuze pentru comportament, acela ești tu!

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Tata s-a fâstâcit și a încercat să schimbe subiectul:

— Hai să bem un pahar de vin, să ne mai destindem…

Dar nimeni nu l-a ascultat. Radu s-a uitat la mine cu o privire rece:

— Nu-mi place tonul tău. Ai grijă cum vorbești.

— Și mie nu-mi place cum mă tratezi. De ani de zile mă faci de râs în fața tuturor. Nu mai pot! Nu mai vreau!

Mama lui Radu a intervenit:

— Ioana, dragă, nu exagera. Așa sunt bărbații. Trebuie să-i accepți cu bune și cu rele.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Simona mi-a strâns mâna pe sub masă.

— Nu e normal să fii tratată așa, Ioana. Știi asta, nu?

Am dat din cap. Știam. Dar până atunci nu avusesem curajul să spun nimic. M-am ridicat brusc de la masă.

— Dacă pentru voi e normal ca o femeie să fie umilită la fiecare masă, atunci eu nu mai vreau să fac parte din familia asta!

Am ieșit din sufragerie cu inima frântă și m-am refugiat în dormitor. Am auzit voci ridicate din spate — Radu care striga după mine că „fac circ”, soacra care îi spunea să mă lase „să mă liniștesc”, tata care încerca să calmeze spiritele. M-am trântit pe pat și am plâns în hohote.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am tăcut ca să nu-l supăr pe Radu sau pe mama lui. La toate dățile când am acceptat glumele lor proaste despre „femeia la cratiță”. La toate visele mele abandonate pentru liniștea familiei.

Dimineața, Simona a venit la mine cu o cafea.

— Ioana, trebuie să faci ceva. Nu poți trăi așa toată viața.

— Știu… dar mi-e frică. Dacă plec… ce o să zică lumea? Ce o să spună mama? Ce o să fac singură?

Simona m-a privit cu blândețe:

— O să fii tu însăți. Și asta e cel mai important.

În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit insuportabilă. Radu era rece și distant. Mama lui mă ignora complet. Tata încerca să mă convingă „să las de la mine”, că „nu merită să destrami o familie pentru o vorbă aruncată la nervi”.

Dar eu nu mai puteam da înapoi. Într-o seară, după ce Radu a venit acasă și nici măcar nu m-a salutat, i-am spus:

— Vreau să divorțăm.

A izbucnit într-un râs amar:

— Pentru o față de masă pătată? Pentru că te-am certat la masă? Ești nebună!

— Nu pentru fața de masă. Pentru tot ce ai făcut și ai spus în toți anii ăștia. Pentru că nu mă respecți și nu mă vezi ca pe un om egal cu tine.

A urmat o ceartă lungă, plină de reproșuri și acuzații. La final, Radu a plecat trântind ușa. Mama lui m-a sunat imediat:

— Să-ți fie rușine! Ai distrus familia! Cum poți fi atât de egoistă?

Am închis telefonul fără să-i răspund. Pentru prima dată în viață simțeam că am făcut ceva pentru mine.

Au urmat luni grele — avocați, discuții interminabile cu părinții mei care nu puteau accepta ideea divorțului („Ce-o să zică vecinii?”), nopți nedormite și multe lacrimi. Dar încet-încet am început să mă regăsesc. Am reluat legătura cu prietenele vechi, am început să merg la terapie și chiar am aplicat pentru un job nou.

Într-o zi, Simona m-a întrebat:

— Dacă ai putea da timpul înapoi, ai mai face același lucru?

Am zâmbit trist:

— Da. Pentru că porcul din sufragerie nu eram eu.

Acum privesc în urmă și mă întreb: câte femei mai tac încă la mesele de duminică? Câte Ioane își înghit lacrimile pentru liniștea familiei? Oare cât timp vom mai considera normal ca femeile să fie umilite sub pretextul tradiției?