În Umbra Nepăsării: O Fiică în Căutarea Vocii Sale

— Nu mai pot, tata! Nu mai pot să fiu invizibilă în casa asta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Viorel ridica din umeri, fără să mă privească măcar. Era seară, iar lumina slabă din bucătărie îmi arunca umbre lungi pe pereți. Camelia, sora mea vitregă, stătea la masă cu telefonul în mână, zâmbind la un mesaj. Tata îi pusese farfuria preferată în față, iar mie îmi aruncase doar o privire absentă.

— Nu începe iar, Ilinca, a oftat el. Ai tot ce-ți trebuie. Nu e momentul pentru drame.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. De când murise mama, cu doi ani în urmă, tata se transformase într-o umbră rece și distantă. Camelia, fiica lui din prima căsătorie, venise să locuiască cu noi și, dintr-odată, totul gravita în jurul ei: notele ei bune, prietenii ei, visele ei. Eu? Eram doar o prezență tolerată, o amintire vie a femeii pe care o pierduse.

— Tata, vreau să merg la cursurile de teatru. M-am înscris deja la preselecții. Poate… poate vii și tu să mă vezi? am încercat din nou, cu speranța firavă că mă va asculta.

El a ridicat din sprâncene și a zâmbit amar:

— Teatru? Ilinca, nu e timp de prostii. Camelia are olimpiadă la matematică săptămâna viitoare. Trebuie să o ajutăm pe ea.

Camelia mi-a aruncat o privire scurtă, aproape miloasă. Știa că nu are nicio vină pentru preferința tatei, dar nici nu făcea vreun efort să schimbe ceva. M-am ridicat de la masă și am fugit în camera mea, trântind ușa după mine. Am plâns în pernă până când am adormit.

A doua zi la școală, colega mea cea mai bună, Anca, m-a întrebat:

— Ilinca, ce ai? Pari tot mai tristă în ultima vreme.

I-am povestit totul printre suspine: cum tata nu mă vede, cum Camelia e mereu în centrul atenției, cum simt că nu mai am niciun rost aici. Anca m-a strâns în brațe și mi-a spus:

— Trebuie să lupți pentru tine. Să nu te lași înghițită de tăcerea lor.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. În ziua preselecțiilor pentru teatru, am urcat pe scenă cu inima bătându-mi nebunește. Am recitat un monolog despre dorul de mamă și despre nevoia de a fi văzută. Când am terminat, profesorii au aplaudat. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit vie.

Acasă însă, entuziasmul mi-a fost spulberat rapid.

— Ai lipsit de la meditații ca să te joci de-a actrița? a tunat tata când i-am spus că am trecut preselecția.

— Nu m-am jucat! E important pentru mine! am strigat eu.

— Pentru tine? Totul e despre tine? Camelia muncește din greu să ne facă mândri!

Am simțit cum furia mi se urcă în gât ca un nod amar.

— Și eu muncesc! Dar tu nu vezi nimic! Pentru tine nu exist decât când greșesc!

Camelia a intrat atunci în cameră și ne-a privit pe amândoi. S-a apropiat de mine și mi-a spus încet:

— Ilinca… știu că ți-e greu. Dar nu e vina mea că tata… e așa cum e.

— Nu e vina ta! Dar nici nu faci nimic să fie altfel! i-am răspuns printre lacrimi.

A doua zi dimineață am găsit pe masă un bilet de la Camelia: „Poate ar trebui să vorbim doar noi două. Seara asta, pe bancă în parc?”

Am acceptat invitația cu inima strânsă. În parc, Camelia mi-a povestit cât de greu i-a fost și ei să-și găsească locul după divorțul părinților ei și cât de mult își dorește să fim surori adevărate.

— Tata nu știe să iubească altfel decât știe el. Dar noi putem fi altfel. Putem fi una pentru cealaltă ceea ce el nu poate fi pentru noi.

Am plâns amândouă pe banca aceea rece de lemn. Pentru prima dată am simțit că nu sunt singură.

În următoarele săptămâni, Camelia a venit la repetițiile mele și m-a susținut din public. Tata n-a venit niciodată. Dar când am urcat pe scenă la spectacolul final și am văzut-o pe Camelia zâmbindu-mi printre lacrimi, am știut că am câștigat ceva mult mai important decât aprobarea lui Viorel: propria mea voce și o soră adevărată.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim în umbra nepăsării celor dragi? Și cât curaj ne trebuie ca să ne facem auziți?