„Îmi Iubesc Nepoții, Dar Stilul de Parenting al Nurorii Mele Este Scăpat de Sub Control”

Am prețuit întotdeauna familia mai presus de orice. Când fiul meu s-a căsătorit și a avut copii, am fost în culmea fericirii. Cei doi nepoți ai mei, Ana și Andrei, sunt lumina vieții mele. Sunt inteligenți, energici și plini de potențial. Totuși, nora mea, Ioana, are un stil de parenting care lasă de dorit.

Din momentul în care pășesc în casa lor, este clar că domnește haosul. Copiii aleargă țipând, jucăriile sunt împrăștiate peste tot, iar televizorul bubuie cu desene animate la volum maxim. Încerc să aduc puțină ordine în nebunie cerându-le Anei și lui Andrei să facă liniște sau să-și strângă jucăriile, dar ei răspund mereu cu: „Mama a zis că putem face ce vrem.”

Abordarea Ioanei față de parenting este ceea ce ea numește „liberă”. Crede în a le permite copiilor să se exprime fără restricții. Deși înțeleg importanța cultivării creativității și independenței, trebuie să existe niște limite. Copiii au nevoie de structură și disciplină pentru a prospera.

Într-o după-amiază, am decis să am o discuție sinceră cu Ioana. M-am apropiat de ea cu blândețe, sperând să-mi împărtășesc îngrijorările fără a o ofensa.

„Ioana,” am început, „îi iubesc pe Ana și Andrei din toată inima. Sunt copii minunați, dar mă îngrijorează că au nevoie de mai multă structură în viața lor. Uneori par atât de scăpați de sub control.”

Ioana m-a privit cu un amestec de surpriză și defensivitate. „Apreciez îngrijorarea ta, dar cred în a-i lăsa să fie ei înșiși. Sunt doar copii; trebuie să exploreze și să se distreze.”

„Înțeleg asta,” i-am răspuns, „dar trebuie să existe un echilibru. Trebuie să învețe respectul și responsabilitatea.”

Conversația noastră s-a încheiat acolo, cu Ioana rămânând politicos dar ferm pe poziția ei. Am plecat simțindu-mă frustrată și neputincioasă. Îmi doream ce e mai bun pentru nepoții mei, dar părea că sfaturile mele nu erau ascultate.

Pe măsură ce timpul a trecut, situația s-a înrăutățit. Comportamentul Anei și al lui Andrei a devenit din ce în ce mai necontrolat. Făceau crize de furie în locuri publice, refuzau să asculte orice figură autoritară și chiar au început să aibă probleme la școală. Profesorii lor și-au exprimat îngrijorarea cu privire la lipsa lor de disciplină și respect pentru reguli.

Am încercat să vorbesc cu fiul meu despre asta, sperând că ar putea fi mai receptiv. A ascultat răbdător, dar în cele din urmă a fost de partea Ioanei.

„Mamă,” a spus el, „știu că ești îngrijorată, dar Ioana și cu mine am discutat despre asta. Credem în stilul nostru de parenting. Copiii vor fi bine.”

Simțindu-mă învinsă, am decis să fac un pas înapoi. Nu voiam să creez tensiuni în familie sau să risc să fiu îndepărtată complet de nepoții mei. Dar mi se rupea inima văzând cum Ana și Andrei se îndreaptă pe un drum care ar putea duce la probleme serioase în viitor.

Într-o zi, în timp ce îi vizitam, am fost martora unui incident deosebit de îngrijorător. Ana luase o pereche de foarfece și tăia perdelele din sufragerie. Când am încercat să o opresc, a țipat la mine și a fugit la Ioana.

„Mamă! Bunica e rea!” a plâns ea.

Ioana a venit repede și imediat a luat partea Anei. „Mamă, trebuie să încetezi să te amesteci. Se exprimă doar.”

„Dar Ioana,” am implorat eu, „acesta nu este un comportament sănătos. Ar putea să se rănească pe ea sau pe altcineva.”

Ioana a clătinat din cap. „Sunt bine, mamă. Te rog să respecți alegerile noastre de parenting.”

Am plecat în acea zi simțindu-mă mai neputincioasă ca niciodată. Dragostea mea pentru nepoții mei era neclintită, dar părea că nu puteam face nimic pentru a-i ajuta.

Pe măsură ce anii au trecut, consecințele stilului de parenting al Ioanei au devenit mai evidente. Ana și Andrei aveau dificultăți cu figurile autoritare și întâmpinau probleme în formarea unor relații sănătoase cu colegii lor. Performanța lor academică suferea și se aflau frecvent în probleme la școală.

Am continuat să-i vizitez și să le ofer sprijinul meu când puteam, dar ruptura dintre mine și Ioana a rămas. Inima mea suferea pentru nepoții mei, știind că meritau o îndrumare și o structură mai bună.

În cele din urmă, povestea mea nu are un final fericit. În ciuda celor mai bune eforturi ale mele, nu am reușit să-i schimb părerea Ioanei sau să-i influențez stilul de parenting. Tot ce pot face acum este să sper că într-o zi Ana și Andrei își vor găsi drumul și vor realiza importanța disciplinei și respectului.