„Nu Îmi Voi Abandona Fiica. Ce Fel de Tată Aș Fi?”

Ion stătea la masa din bucătărie, cu mâinile tremurând în timp ce citea pentru a treia oară notificarea de evacuare. Mama lui, Maria, fusese clară: fie el și fiica lui de un an, Elena, părăsesc casa ei până la sfârșitul lunii, fie va chema autoritățile să-i scoată afară. Cuvintele de pe hârtie se încețoșau pe măsură ce lacrimile îi umpleau ochii. Cum putea propria lui mamă să fie atât de lipsită de inimă?


Ion se mutase înapoi cu Maria după ce soția sa, Ana, murise pe neașteptate. Durerea fusese copleșitoare și se străduia să echilibreze munca cu îngrijirea Elenei. Maria îi oferise inițial casa ei ca refugiu, un loc unde să-și revină. Dar pe măsură ce lunile s-au transformat într-un an, răbdarea ei s-a subțiat.

„Este responsabilitatea ta, nu a mea,” spusese Maria rece în timpul ultimei lor discuții. „Mi-am crescut copiii. E timpul să te descurci singur.”

Ion știa că găsirea unei locuințe accesibile în micul lor oraș era aproape imposibilă. Slujba lui la magazinul local de bricolaj abia acoperea cheltuielile de bază, ca să nu mai vorbim de chirie. Aplicase pentru ajutor guvernamental, dar lista de așteptare era lungă și timpul se scurgea.

În timp ce stătea acolo, Elena s-a apropiat de el, cu mâinile ei mici întinse pentru confort. A ridicat-o în brațe, ținând-o aproape în timp ce îi șoptea promisiuni pe care nu era sigur că le putea îndeplini. „Nu te voi abandona, draga mea. Vom găsi o soluție.”

Zilele s-au transformat în săptămâni și Ion a epuizat toate opțiunile la care se putea gândi. Prietenii și colegii i-au oferit simpatie, dar nu soluții. Adăposturile erau pline și gândul de a o expune pe Elena unui astfel de mediu îl umplea de groază. Chiar s-a gândit să se mute într-un alt oraș, dar fără un loc de muncă asigurat, era prea riscant.

Atitudinea Mariei devenea tot mai rece cu fiecare zi care trecea. Evita contactul vizual și își petrecea majoritatea timpului închisă în camera ei. Ion nu putea înțelege cum putea fi atât de indiferentă la situația lor. Își amintea de o vreme când fusese o mamă iubitoare, mereu acolo pentru a-l sprijini în fața provocărilor vieții. Dar acum părea o străină.

Într-o seară, în timp ce Ion o punea pe Elena la culcare, Maria a bătut la ușa lui. „Trebuie să vorbim,” a spus ea scurt.

Ion a urmat-o în sufragerie, pregătindu-se pentru o altă confruntare.

„Ți-am dat destul timp,” a început Maria. „Trebuie să pleci până la sfârșitul săptămânii.”

„Mamă, te rog,” a implorat Ion. „Doar puțin mai mult timp. Fac tot ce pot.”

Expresia Mariei a rămas impasibilă. „Mi-am luat decizia. Ai timp până vineri.”

Disperarea i-a cuprins pieptul lui Ion când și-a dat seama că nu-i va schimba părerea. A petrecut următoarele zile împachetându-și lucrurile, nesigur unde vor merge. În dimineața zilei de vineri, și-a încărcat puținele bunuri în mașina veche și a fixat-o pe Elena în scaunul ei auto.

Pe măsură ce se îndepărtau de singura casă pe care Elena o cunoscuse vreodată, Ion a simțit un sentiment zdrobitor de eșec. Promisese să-și protejeze fiica, dar acum erau fără adăpost și fără un drum clar înainte.

Au petrecut prima noapte într-un motel ieftin, folosind puținii bani pe care Ion îi mai avea. Camera era ponosită și mirosea a mucegai, dar era mai bine decât să doarmă în mașină. În timp ce Elena dormea agitat lângă el, Ion stătea treaz, consumat de îngrijorare.

Zilele următoare au fost un amestec de incertitudine și frică. Ion a căutat neobosit muncă și locuință, dar ușile continuau să i se trântească în față. Fiecare respingere îi eroda speranța până când simțea că nu mai rămâne nimic.

Într-o seară rece, în timp ce stăteau în mașina lor parcată în spatele unui magazin alimentar, Ion a ținut-o pe Elena aproape și i-a șoptit printre lacrimi: „Îmi pare atât de rău, fetița mea. Nu știu ce să fac.”

Elena s-a uitat la el cu ochi inocenți, neștiind gravitatea situației lor. Încrederea ei în el era neclintită și îi frângea inima lui Ion să creadă că s-ar putea să nu fie capabil să se ridice la nivelul acesteia.

Pe măsură ce zilele s-au transformat în săptămâni și frigul iernii s-a instalat, Ion și-a dat seama că situația lor devenea din ce în ce mai gravă. Eșuase să găsească o soluție și acum se confruntau cu realitatea dureroasă a vieții pe stradă.

În cele din urmă, dragostea lui Ion pentru fiica sa nu a fost suficientă pentru a o proteja de asprimea lumii. Au devenit doar o altă statistică într-o societate care adesea întoarce privirea de la cei aflați în nevoie.