Căldura care arde dincolo de facturi

— Nu mai pot, Ana, pur și simplu nu mai pot! Factura la gaz a venit iar uriașă, și nici nu a început bine frigul, mi-a spus mama la telefon, vocea ei tremurând ca o frunză în vântul de toamnă. Era sfârșit de august, iar eu mă uitam la soțul meu, Mihai, încercând să-i transmit din priviri că discuția asta nu va fi una ușoară.

— Mamă, știi că te ajutăm. Vorbesc și cu Irina, poate punem fiecare cât putem. Dar… sigur nu ai altă soluție? Poate să-ți schimbi centrala sau să izolezi casa?

— Nu mai am bani pentru nimic, Ana. De-abia mă descurc cu pensia asta amărâtă. Dacă nu mă ajutați voi, nu știu ce fac la iarnă.

Am închis telefonul cu un nod în gât. Tata murise acum trei ani și de atunci mama părea tot mai pierdută. Locuia singură într-un sat uitat de lume, la două ore de București. Eu și Mihai aveam și noi ratele noastre, copilul la grădiniță, dar nu puteam s-o las pe mama să înghețe.

Am sunat-o pe Irina.

— Te-a sunat mama? m-am grăbit să întreb.

— Da, mi-a zis și mie de facturi. I-am trimis deja niște bani săptămâna trecută. Tu?

— Și eu. Dar nu ți se pare ciudat că tot cere? Parcă nu se mai termină niciodată…

Irina a oftat.

— Poate chiar are nevoie. E singură, Ana. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi să fiu în locul ei.

Am decis să mergem împreună la mama în weekendul următor. Am ajuns sâmbătă dimineața, cu plasele pline de mâncare și câteva pături groase. Mama ne-a întâmpinat cu ochii roșii și zâmbetul acela forțat pe care îl avea mereu când voia să ascundă ceva.

— Vai, fetelor, ce bine că ați venit! Nu știți ce dor mi-a fost de voi!

Casa era curată, dar frigul deja se simțea în aer. Am băut o cafea împreună, iar mama ne povestea despre vecini și despre cât de greu e să trăiești singur la bătrânețe. La un moment dat, am observat că evita să vorbească despre bani sau facturi.

După prânz, Irina a ieșit în curte cu Mihai, iar eu am rămas cu mama în bucătărie.

— Mamă, ai nevoie de mai mulți bani? Spune-mi sincer. Putem încerca să te ajutăm mai mult dacă e nevoie.

Ea a dat din cap și a început să plângă încet.

— Nu vreau să vă fiu povară… Dar nu știu ce altceva să fac.

Am luat-o în brațe și i-am promis că vom găsi o soluție. Seara, când Irina a mers după apă la fântână, am găsit din întâmplare un plic gros ascuns într-un sertar din dormitorul mamei. Era plin cu bancnote de 100 de lei. Am rămas blocată.

Când s-a întors Irina, i-am arătat plicul.

— Ce naiba se întâmplă aici? a șoptit ea furioasă.

Am confruntat-o pe mama.

— Mamă, ce sunt banii ăștia? De ce ne ceri mereu ajutor dacă ai atâția bani puși deoparte?

Mama a început să tremure și să plângă mai tare.

— Nu sunt ai mei… Nu sunt pentru mine…

— Atunci pentru cine? am întrebat eu, simțind cum mi se strânge inima.

A tăcut mult timp. Apoi ne-a spus adevărul: îi trimitea bani lunar fratelui ei mai mic, unchiul nostru Doru, care avea probleme cu jocurile de noroc și amenințase că se sinucide dacă nu primește ajutor. Mama ascundea asta de noi de ani buni.

Irina a izbucnit:

— Deci tu ne minți ca să-i dai bani lui Doru? Și noi ne chinuim aici cu ratele și copilul bolnav?

Mama plângea fără oprire.

— E fratele meu… Nu pot să-l las să moară…

Am simțit furie, dezamăgire și milă în același timp. Ne-am certat ore întregi în acea seară. Mihai încerca să ne calmeze, dar era clar că rana era adâncă.

În zilele următoare am vorbit mult între noi. Irina voia să rupem orice legătură cu mama până nu încetează să-l ajute pe Doru. Eu nu puteam s-o las singură, dar nici nu mai aveam încredere în ea.

Am decis să mergem împreună la unchiul Doru și să-i spunem clar că nu va mai primi niciun ban de la noi sau de la mama. A fost o confruntare grea; Doru a urlat la noi, a amenințat din nou că-și va face rău. Mama era distrusă între noi și el.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Mama a început terapie la insistențele noastre. Relația noastră s-a schimbat pentru totdeauna; nu mai era acea încredere oarbă din copilărie. Dar am rămas aproape una de cealaltă — eu și Irina — pentru că am înțeles cât de ușor se poate destrăma o familie când adevărul este ascuns sub preș ani la rând.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu astfel de secrete în familie? Și cât suntem dispuși să sacrificăm pentru cei dragi înainte ca totul să se rupă definitiv?