Nu a trecut mult timp până când a sosit Cătălin. Nu l-am văzut de ani de zile, iar prezența lui în casa noastră părea străină și neliniștitoare. „Sofia,” a început el, vocea lui purtând o certitudine pentru care nu eram pregătită, „Tata a plecat, și a venit timpul să ne ocupăm de afacerile lui. Am dreptul la jumătate din tot, inclusiv la casă.”

De când mă știu, a fost mereu doar eu și Tata împotriva lumii. Micuța noastră casă confortabilă dintr-o zonă liniștită a țării era plină de amintiri de râs, lacrimi și nenumărate momente care ne-au legat unul de celălalt. Tatăl meu, Ilie, era un om harnic, un tâmplar care putea să facă minuni cu mâinile lui. Și apoi eram eu, Sofia, fiica lui devotată, a cărei lume se învârtea în jurul lui, mai ales în ultimii săi ani.

Sănătatea lui Ilie a început să se deterioreze rapid după ce a trecut de șaptezeci de ani. A fost o perioadă dificilă, dar eram determinată să am grijă de el în casa noastră, locul care păstra atât de multe din istoria noastră comună. Fratele meu, Cătălin, plecase cu ani în urmă, căutând succesul în orașele vibrante de pe coasta de est. Drumurile noastre s-au despărțit atât de drastic încât aproape că nu mai vorbeam, legătura noastră slăbind din cauza distanței și a ambițiilor diferite.

Când Tata a plecat liniștit într-o seară de toamnă, lumea mea s-a prăbușit. Eram cufundată în doliu, nu doar din cauza pierderii celei mai importante persoane din viața mea, dar și din cauza incertitudinii care plutea deasupra mea. Tata nu a fost niciodată un fan al formalităților; credea în puterea cuvântului său și în legătura familială. Din păcate, nu a lăsat un testament, nicio instrucțiune clară despre ce ar trebui să se întâmple cu lucrurile lui, economiile sau casa noastră.

Cuvintele lui m-au lovit ca o undă rece. Casa noastră? Gândul de a o vinde, de a împărți totul, ca și cum amintirile noastre ar putea fi cuantificate și împărțite, era insuportabil. „Cătălin, nu ai fost aici de ani de zile. Tata și eu, noi am fost familia. Această casă, nu este doar o clădire; este locul unde am trăit, unde ne-am îngrijit unul de celălalt.”

Răspunsul lui Cătălin a fost rece, detașat. „Să lăsăm emoțiile deoparte, Sofia, legea este clară. Fără un testament, am același drept la această casă ca și tine. Deja am vorbit cu un avocat.”

Săptămânile care au urmat au fost pline de consultări legale, certuri și o prăpastie tot mai mare între Cătălin și mine. Casa a devenit un câmp de luptă, amintirile noastre copilărești fiind umbrite de amenințările iminente ale deciziilor judecătorești și formalităților legale.

În cele din urmă, legea a fost de partea lui Cătălin. Casa a fost vândută, iar venitul împărțit egal între noi. Am urmărit cum casa noastră, gardianul istoriei familiei noastre, a fost predată străinilor. Cătălin a plecat curând după aceea, cu buzunarele pline de bani, lăsându-mă cu durerea pierderii tatălui, a casei și a oricăror rămășițe ale legăturii cu fratele meu.

Lecția a fost aspră și nemiloasă; fără un testament, legăturile familiale pot fi ușor rupte de mâinile reci, indiferente ale legii. Am rămas cu nimic, doar cu amintiri și un sentiment profund de pierdere, nu doar pentru ceea ce a plecat, dar și pentru ceea ce nu poate fi niciodată reparat.