„Elena Cumpără Tot Felul de Prostii și Le Poartă: Părinții Ei Nu Le Pasă Deloc”

Îmi amintesc de o vreme când moda avea o anumită eleganță, un simț al decenței. În zilele noastre, pare că tinerii sunt mai interesați să se șocheze unii pe alții decât să arate prezentabil. Nepoata mea, Elena, nu face excepție. De fiecare dată când o văd, poartă ceva mai scandalos decât ultima dată. Și partea cea mai rea? Părinții ei, Andrei și Raluca, nu par să le pese deloc.

Elena are 17 ani și, ca majoritatea adolescenților, încearcă să-și găsească identitatea. Dar modul în care o face este de neînțeles pentru mine. Într-o zi, a venit la mine acasă purtând o pereche de blugi atât de rupți încât erau practic pe cale să se destrame. „Bunico, este ultima modă,” a spus ea cu un zâmbet ironic. Nu-mi venea să cred ochilor. Cum ar putea cineva să creadă că arătând ca și cum ar fi ieșit dintr-un tomberon este la modă?

Dar nu se oprește la blugi rupți. Elena are o pasiune pentru a cumpăra cele mai bizare articole online. De la peruci în culori neon până la pantofi cu platformă care o fac să pară că merge pe picioroange, garderoba ei este un circ al gustului prost. Am încercat să vorbesc cu Andrei și Raluca despre asta, sperând că vor interveni și o vor ghida spre alegeri mai sensibile. Dar au ridicat din umeri.

„Elena doar se exprimă,” a spus Andrei nonșalant. „Este o fază; va trece.”

Raluca a fost și mai indiferentă. „Moda este subiectivă, mamă. Las-o în pace.”

Nu-mi venea să cred lipsa lor de preocupare. Când îl creșteam pe Andrei, m-am asigurat că înțelege importanța de a se prezenta bine. Nu era doar despre a arăta bine; era despre respectul de sine și respectul pentru ceilalți. Dar se pare că aceste valori s-au pierdut pentru această nouă generație.

Într-o seară, Elena a venit la cină purtând o rochie care părea făcută din folie de aluminiu. Strălucea și foșnea la fiecare mișcare pe care o făcea. Nu m-am mai putut abține.

„Elena, ce naiba porți?” am întrebat, cu vocea plină de frustrare.

„Se numește modă, bunico,” a răspuns ea, dând ochii peste cap.

„Modă? Arăți ca un cartof copt!” am izbucnit.

Elena a ieșit furtunos din casă, trântind ușa în urma ei. Am simțit un fior de vinovăție dar și un sentiment de ușurare. Poate cuvintele mele o vor face să se gândească de două ori la alegerile ei.

Zilele s-au transformat în săptămâni și Elena nu a mai venit atât de des. Când venea, abia dacă vorbea cu mine. Mi-au lipsit conversațiile noastre, dar nu puteam sta deoparte și să o privesc cum se face de râs.

Într-o zi, am primit un telefon de la Andrei. Vocea lui era tremurândă și mi-am dat seama că ceva nu era în regulă.

„Mamă, e vorba de Elena,” a spus el, cu vocea frântă. „Este în spital.”

Inima mi-a căzut. „Ce s-a întâmplat?”

„A avut un accident,” a explicat el. „Purta acei pantofi ridicoli cu platformă și s-a împiedicat pe trotuar. S-a lovit destul de tare la cap.”

Am alergat la spital, mintea mea fiind plină de îngrijorare și regret. Când am ajuns, am văzut-o pe Elena întinsă într-un pat de spital, fața ei palidă și vânătă. Andrei și Raluca erau lângă ea, fețele lor marcate de îngrijorare.

„Îmi pare atât de rău,” am șoptit, lacrimile curgându-mi pe față.

Elena m-a privit slab și a reușit un mic zâmbet. „E în regulă, bunico.”

Dar nu era în regulă. Accidentul Elenei a fost un semnal de alarmă pentru toți. Părinții ei au realizat în sfârșit că atitudinea lor nepăsătoare față de alegerile ei avea consecințe. Și eu am realizat că, deși intențiile mele erau bune, abordarea mea fusese prea dură.

Elena s-a recuperat în cele din urmă, dar lucrurile nu au mai fost niciodată la fel între noi. Ea a continuat să-și exploreze simțul modei, dar cu puțin mai multă precauție. Și deși încă nu înțelegeam alegerile ei, am învățat să accept că trebuie să-și găsească propriul drum—chiar dacă asta însemna să facă greșeli pe parcurs.