Patru ani de tăcere: Povestea unei femei care a cerut ajutor

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să duc totul singură! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam la masa din bucătărie, cu facturile împrăștiate în fața mea. Era trecut de miezul nopții, copiii dormeau, iar eu simțeam că mă sufoc sub greutatea tăcerii pe care o purtasem patru ani la rând.

Radu, soțul meu, s-a uitat la mine de parcă aș fi vorbit o limbă străină. Ochii lui, odinioară blânzi, erau acum obosiți și reci. — Ce vrei să spui? Nu vezi că și eu muncesc? a răspuns el, ridicând din umeri, ca și cum problema mea era doar o toană de moment.

Am simțit cum mi se strânge inima. De patru ani, de când fabrica la care lucram s-a închis, am acceptat orice slujbă am găsit: am făcut curățenie în scări de bloc, am cusut la domiciliu pentru o croitorie din cartier, am vândut prăjituri la colț de stradă. Radu, cu opt ani mai în vârstă, lucra la o firmă de construcții, dar salariul lui intra mereu în datorii vechi, în rate la bancă, în reparații la mașină. Niciodată nu era destul pentru noi toți.

— Radu, nu mai avem bani nici de lapte pentru copii. Te rog, ajută-mă! am spus, cu lacrimi în ochi. Mă simțeam mică, neputincioasă, rușinată că am ajuns să cer. Dar nu mai puteam. Nu mai puteam să mă prefac că totul e bine, că pot să fiu mamă, soție, femeie și stâlp al casei fără să mă prăbușesc.

El a oftat adânc și a dat din cap, evitându-mi privirea. — Nu știu ce vrei de la mine, Maria. Eu fac tot ce pot. Dacă nu-ți convine, găsește-ți pe altcineva care să-ți dea ce vrei, a spus, cu o răceală care m-a înghețat pe dinăuntru.

Am rămas nemișcată, cu mâinile strânse pe marginea mesei. În mintea mea, am revăzut toți anii în care am tăcut, în care am pus nevoile familiei înaintea dorințelor mele, în care am acceptat să fiu invizibilă. M-am gândit la mama mea, care mă învățase să fiu puternică, dar și la bunica, care îmi spunea mereu că femeia trebuie să rabde, să țină casa, să nu-și supere bărbatul.

Dar eu nu mai puteam. Nu mai voiam să fiu doar o umbră în propria mea viață.

A doua zi, am plecat la serviciu cu ochii umflați de plâns. La atelierul de croitorie, doamna Lidia, șefa mea, m-a privit lung. — Ce-ai pățit, fată dragă? Pari că ai cărat lumea în spate, mi-a spus, cu o blândețe care m-a făcut să izbucnesc din nou în lacrimi.

Am povestit totul, fără să mă mai ascund. Pentru prima dată, am spus cu voce tare cât de greu îmi este, cât de singură mă simt, cât de mult mă doare indiferența lui Radu. Doamna Lidia m-a luat în brațe și mi-a șoptit: — Maria, nu ești singură. Să nu-ți fie rușine să ceri ajutor. Femeile ca noi țin lumea, dar și noi avem nevoie de sprijin.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Seara, când am ajuns acasă, am găsit-o pe sora mea, Ioana, care venise să mă vadă. M-a privit atent, a văzut urmele de lacrimi și nu a mai întrebat nimic. A scos din geantă o pungă cu mâncare și mi-a spus: — Știu că nu-ți place să primești, dar azi ai nevoie. Lasă-mă să te ajut, Maria.

Am izbucnit din nou în plâns, dar de data asta nu era doar durere, ci și o ușurare amară. Pentru prima dată, nu m-am mai simțit vinovată că nu pot să le fac pe toate. Pentru prima dată, am simțit că nu e rușinos să ceri ajutor.

În zilele care au urmat, am început să vorbesc mai deschis cu Ioana, cu doamna Lidia, chiar și cu vecina de la doi, tanti Viorica, care mi-a adus o pungă cu haine pentru copii. Radu a devenit tot mai tăcut, tot mai absent. Nu a mai adus vorba despre discuția noastră, dar nici nu a încercat să mă ajute. Uneori, îl vedeam stând pe balcon, fumând și privind în gol, de parcă ar fi fost prizonier în propriile lui gânduri.

M-am întrebat de multe ori dacă nu cumva am greșit cerând ajutor, dacă nu ar fi trebuit să rabd în continuare, să nu stric liniștea casei. Dar apoi, când îi vedeam pe copii râzând, când simțeam că nu mai sunt singură, îmi dădeam seama că am făcut ce trebuia.

Într-o seară, după ce am culcat copiii, Ioana m-a întrebat: — Maria, tu ce-ți dorești cu adevărat? Nu pentru copii, nu pentru Radu. Pentru tine.

Am rămas pe gânduri. Nu mai știam ce-mi doresc. Atât de mult timp am trăit pentru ceilalți, încât am uitat de mine. Dar, încet-încet, am început să-mi amintesc: îmi doream să fiu văzută, să fiu iubită, să nu mai fiu doar o umbră.

Nu știu ce va fi de acum înainte. Poate că Radu nu se va schimba niciodată. Poate că va trebui să iau decizii grele. Dar știu că nu mai pot să tac. Și știu că nu sunt singură.

Oare câte femei ca mine mai există, care poartă în tăcere povara unei familii și nu îndrăznesc să ceară ajutor? Oare cât de mult trebuie să rabdăm până să înțelegem că și noi merităm să fim ascultate?