„Ne faci de râs, mamă” – Dragostea mea după șaizeci de ani și judecata copiilor mei

— Nu pot să cred, mamă! Chiar nu te gândești deloc la noi? Ce o să zică lumea?

Vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe cana de porțelan, iar inima bătea neregulat, ca o pasăre prinsă în colivie. Mă uitam la ea și la fratele ei, Vlad, care stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o străină. Aveam șaizeci și patru de ani și pentru prima dată după moartea soțului meu, simțeam că trăiesc din nou. Dar copiii mei nu vedeau decât rușinea.

— Ioana, Vlad, nu am făcut nimic rău. Pur și simplu… m-am îndrăgostit. Nu am crezut că o să mi se mai întâmple vreodată, dar…

— La vârsta asta? Mamă, te rog! Ce-o să spună vecinii? Să nu mai vorbim de rude! — Ioana ridică vocea, iar ochii i se umplură de lacrimi. — Tata abia a murit acum patru ani!

— Și tu crezi că eu n-am suferit? Că nu mi-a fost dor? Că nu m-am simțit singură? — vocea mi s-a frânt, dar am continuat. — Nu vreau să-l uit pe tatăl vostru. Dar viața merge înainte.

Vlad a oftat adânc și a privit pe fereastră, evitând să mă privească în ochi.

— Cine e omul ăsta? Ce vrea de la tine? — a întrebat el, cu o răceală care m-a durut mai tare decât orice altceva.

— Se numește Petru. E văduv și el. Ne-am întâlnit la piață, la taraba cu mere. Am vorbit… și mi-a plăcut să fiu ascultată din nou. Să râd. Să simt că exist.

Ioana a izbucnit:

— Nu pot să cred! Ai ajuns să te vezi cu bărbați prin piață! Ne faci de râs!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. De ce fericirea mea era o rușine pentru ei? De ce trebuia să-mi ascund zâmbetul?

În acea seară, am stat singură pe canapea, cu telefonul în mână. Petru îmi trimisese un mesaj simplu: „Mi-e dor de tine.” Am plâns în tăcere, sfâșiată între dragostea pentru copiii mei și dorința de a nu mai fi invizibilă.

A doua zi, Ioana a venit iar la mine.

— Mamă, trebuie să încetezi cu prostiile astea. Oamenii deja vorbesc. M-a sunat mătușa Rodica să mă întrebe dacă e adevărat că ai un iubit.

— Și ce dacă? — am întrebat eu, încercând să-mi păstrez calmul. — Nu mai sunt femeie doar pentru că am trecut de șaizeci de ani?

— Nu e vorba doar despre tine! E vorba despre familie! Despre memoria lui tata!

Am simțit cum mă sufoc sub greutatea acestor cuvinte. Mereu familia înaintea mea. Mereu sacrificiu. Mereu tăcere.

Într-o duminică, Petru m-a invitat la el acasă. Am acceptat cu inima strânsă. M-a întâmpinat cu un buchet de lalele galbene și un zâmbet cald.

— Nu trebuie să-ți fie rușine cu mine, Maria — mi-a spus el blând. — Știu că nu e ușor. Dar meriți să fii fericită.

Am plâns în brațele lui ca un copil. Pentru prima dată după mult timp, cineva mă vedea cu adevărat.

Dar acasă mă aștepta furtuna. Vlad mă aștepta pe hol.

— Ai fost la el? — m-a întrebat scurt.

— Da.

— Atunci să știi că eu nu mai vin pe aici cât timp îl vezi pe omul ăla! — a trântit ușa și a plecat fără să se uite înapoi.

Am rămas singură în liniștea casei mele, cu inima zdrobită între două lumi: una în care eram mama lor și alta în care eram doar Maria, femeia care voia să iubească din nou.

Zilele au trecut greu. Ioana nu mi-a mai vorbit decât prin mesaje scurte și reci. Vlad nu a mai venit deloc. Doar Petru îmi aducea flori și speranță.

Într-o seară ploioasă, am primit un telefon de la Ioana:

— Mamă… am nevoie de tine să stai cu copiii sâmbătă. Dar te rog… nu-l aduce pe Petru aici!

Am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine.

— Ioana, dacă vrei să vin, vin ca mama ta, întreagă. Cu tot ce sunt eu acum. Nu pot să-mi neg viața pentru voi la nesfârșit.

A tăcut mult timp la telefon.

— Nu știu dacă pot să accept asta vreodată…

Am închis ochii și am respirat adânc. Pentru prima dată, am ales să nu mă mai ascund.

Astăzi stau la masa din bucătărie cu Petru lângă mine. Copiii mei încă mă judecă, încă mă evită uneori. Dar eu am ales să trăiesc pentru mine.

Mă întreb adesea: oare cât din viața noastră ne aparține cu adevărat? Cât trebuie să sacrificăm pentru ceilalți și cât avem dreptul să cerem pentru noi?