„Vrei doar banii mei. Ai grijă de mine pentru profit,” Mama și-a acuzat fiica cea mare

Alice a fost întotdeauna cea responsabilă din familie. Când mama ei, Valentina, a suferit un accident vascular cerebral, a fost firesc ca Alice să preia îngrijirea ei. Sănătatea Valentinei s-a deteriorat semnificativ, lăsând-o parțial paralizată și adesea confuză. Temperamentul ei s-a schimbat și el; odată o femeie vibrantă și amabilă, devenise iritabilă și suspicioasă.

Micul living luminat de soare unde Alice își petrecea acum majoritatea zilelor era plin de sunetul ticăitului unui ceas vechi de perete, o amintire a trecerii lente a timpului. Valentina, stând în scaunul ei cu rotile lângă fereastră, privea adesea afară cu o expresie vacantă, revenind la realitate doar ocazional cu o remarcă tăioasă sau o acuzație nefondată.

„Ești aici doar pentru că crezi că vei primi bani,” spunea Valentina, cu o voce ascuțită și acuzatoare. „Aștepți să mor ca să ai totul.”

Alice simțea fiecare acuzație ca pe o lovitură în inimă. Renunțase la slujba ei din alt oraș pentru a veni să aibă grijă de mama ei, își amânase propriile vise, totul din dragoste și un simț al datoriei. Cu toate acestea, cuvintele mamei ei răneau, semănând semințe de îndoială despre propriile intenții. Poate că mama ei avea dreptate. Poate că era egoistă într-un fel, se gândea Alice în momentele ei mai întunecate.

Fratele ei, Ionuț, vizita ocazional, dar șederile lui erau scurte. „Nu pot să o suport când e așa,” i-a mărturisit el lui Alice într-o vizită. „Nu știu cum reușești.”

Alice doar zâmbea, un zâmbet obosit și uzat care nu ajungea la ochii ei. „Cineva trebuie,” răspundea ea încet.

Pe măsură ce lunile se transformau într-un an, acuzațiile Valentinei deveneau mai frecvente și mai dureroase. „Crezi că ești fiica bună, nu-i așa? Mereu martira,” spunea ea cu dispreț. Vecinii, Cora și Mihai, care veneau uneori să le verifice, observau tensiunea. Cora, cu inima bună și blândă, încerca să intervină. „Valentina, Alice face tot ce poate. Te iubește.”

Dar Valentina era neînduplecată. „Iubire? Asta nu e iubire. Asta e datorie și lăcomie deghizată în grijă.”

Într-o seară rece, în timp ce Alice pregătea cina, sunetul unui zgomot din living a speriat-o. A alergat să o găsească pe mama ei pe podea, scaunul cu rotile răsturnat. Valentina era conștientă dar în durere. În timp ce Alice încerca să o ajute să se ridice, Valentina a împins-o slab. „Lasă-mă în pace! Aștepți doar să mor, nu-i așa?”

Lacrimi curgeau pe fața lui Alice în timp ce forma numărul pentru ambulanță. Paramedicii au sosit rapid și au dus-o pe Valentina la spital, unde s-a constatat că și-a fracturat șoldul. Leziunea s-a adăugat la lista ei de afecțiuni, iar sănătatea ei a început să se deterioreze rapid.

În săptămânile următoare, funcțiile cognitive ale Valentinei au scăzut rapid. Abia o mai recunoștea pe Alice și momentele ei de luciditate erau rare. Alice o vizita zilnic, ținându-i mâna, vorbindu-i, chiar dacă știa că mama ei nu putea înțelege.

Valentina a murit liniștită într-o noapte în patul ei de spital, cu Alice alături. Acuzațiile și cuvintele dure au murit odată cu ea, dar au lăsat cicatrici adânci pe inima lui Alice. Își pierduse mama cu mult înainte ca moartea să o ia, pierdută într-o mare de neînțelegeri și cuvinte dureroase.

Alice s-a întors în casa goală, ticăitul ceasului de perete mai puternic ca niciodată, o amintire dureroasă a tăcerii și singurătății care acum îi învăluiau viața.