„Mama mă îndeamnă să o iert pe bunica care ne-a rănit: Nu sunt supărată, dar dreptatea trebuie să prevaleze”

Crescând, mama mea, Elena, îmi povestea mereu despre copilăria ei, care părea desprinsă dintr-un coșmar. Mama ei, Viorica, era figura centrală în aceste povești—nu ca o bunică grijulie, ci ca cineva care a lăsat răni emoționale adânci. Cu toate acestea, recent, Elena a început să mă preseze pe mine, Maria, să mă împac cu Viorica, care acum este fragilă și îmbătrânită.

Viorica locuiește singură într-o casă mică și dărăpănată la marginea orașului nostru. Sănătatea ei se deteriorează și nu are pe nimeni altcineva la care să apeleze decât la fiica pe care a maltratat-o odată. Elena, poate dintr-un simț al datoriei sau al vinovăției nerezolvate, crede că este responsabilitatea noastră să avem grijă de ea.

Eram doar un copil când am fost martoră la sfârșitul cruzimii bunicii mele. Era aspră, deseori respingând-o pe mama cu vorbe tăioase și minimalizându-i eforturile în tot ce făcea, de la carieră până la rolul de mamă. Îmi amintesc vivid o seară când Viorica ne-a vizitat. I-am arătat cu mândrie un desen pe care l-am făcut la școală, doar pentru ca ea să-l mototolească, murmurând că nu voi fi niciodată un artist adevărat.

Aceste amintiri sunt gravate în mintea mea și revin de fiecare dată când Elena o menționează. „Este totuși familie,” argumentează Elena ori de câte ori discutăm despre asta. „Acum are nevoie de noi mai mult ca niciodată.”

Dar cum pot ierta pe cineva care nu arată niciun regret? Viorica nu și-a cerut niciodată scuze pentru acțiunile ei, nu și-a recunoscut niciodată cruzimea. În schimb, poartă amărăciunea ca pe o insignă de onoare, dând vina pe Elena și pe mine pentru singurătatea și nenorocirea ei.

Insistența Elenei a crescut după ce a vizitat-o pe Viorica luna trecută. Mi-a descris cât de fragilă și uitucă a devenit Viorica, cum casa ei era plină de facturi nedeschise și mâncare expirată. Era o priveliște jalnică și i-a frânt inima Elenei.

„Este bunica ta, Maria. Nu putem să o lăsăm așa,” a implorat Elena.

Dar unde era această grijă familială când aveam noi nevoie de ea? Când Elena se chinuia să se întrețină la școală în timp ce mă creștea singură? Când amândouă aveam nevoie de un cuvânt bun sau de o îmbrățișare de susținere, iar Viorica nu ne oferea nimic?

M-am întâlnit cu Viorica săptămâna trecută, sperând poate să găsesc o închidere sau poate să văd o licărire de regret în ochii ei. Nu am găsit nimic. Vizita a fost rigidă și incomodă, cu Viorica plângându-se mai ales de bolile ei și de nerecunoștința familiei care a abandonat-o.

Când am plecat, nu mi-a mulțumit că am venit și nici nu mi-a cerut să revin. Pur și simplu s-a uitat în altă parte, privirea ei fixată pe ceva îndepărtat, ceva dincolo de răscumpărare.

Nu sunt supărată pe Viorica. Sentimentele mele au depășit furia și s-au transformat într-o tristețe profundă—o tristețe pentru mama mea care încă caută iubire acolo unde nu a fost niciodată oferită și pentru o femeie care probabil își va sfârși zilele la fel de amar cum le-a trăit.

Elena continuă să o viziteze pe Viorica, condusă de obligația unei fiice, dar eu nu pot. Unele răni sunt prea adânci pentru a se vindeca și unele distanțe prea mari pentru a fi traversate. Iertarea este puternică, dar nu poate fi forțată și nici nu poate înflori în solul sterp al lipsei de căință.

În cele din urmă, aleg să-mi protejez liniștea și să-mi hrănesc viitorul propriei familii, departe de umbrele trecutului.