„Mama a Refuzat să Îl Vadă pe Tata, Așa că Am Petrecut Sărbătorile Separat. Într-o Zi, Nu Am Mai Putut Să Rezist”

Anii ’90 au fost un deceniu al schimbării și incertitudinii pentru multe familii din România. Pentru mine, a fost o perioadă marcată de lupta constantă dintre părinții mei. Mă numesc Lili, și aceasta este povestea despre cum familia mea s-a destrămat și cum am ajuns la punctul de a nu mai putea suporta.

Părinții mei, Radu și Liliana, au divorțat când aveam doar șase ani. Despărțirea a fost departe de a fi amiabilă. Mama a refuzat să îl vadă pe tata, iar tata era prea mândru să facă pace. Drept urmare, fratele meu Andrei și cu mine eram prinși la mijloc, navetând între două case care păreau lumi diferite.

Sărbătorile erau cele mai grele. Crăciunul, Paștele—fiecare era un câmp de bătălie. Mama insista să ne aibă de Crăciun, așa că tata ne lua de Paște. Anul următor, era invers. Era un ciclu nesfârșit de suferință emoțională.

Îmi amintesc un Crăciun foarte clar. Aveam zece ani și era rândul tatei să ne aibă. Tocmai își pierduse slujba și banii erau puțini. Nu aveam brad, iar singurele decorațiuni erau câteva ornamente vechi de când erau el și mama împreună. Tata a încercat să facă totul special, dar tristețea din ochii lui era palpabilă.

Andrei și cu mine am făcut tot posibilul să-l înveselim. Am făcut fulgi de zăpadă din hârtie și i-am agățat prin sufragerie. Am cântat colinde și am copt prăjituri, dar golul persista. În acea noapte, în timp ce stăteam în pat, l-am auzit pe tata plângând în camera lui. A fost prima dată când am realizat cât de profund l-a afectat divorțul.

Anul următor, era rândul mamei. Avea un nou iubit, Gheorghe, care era destul de drăguț dar părea un intrus în viețile noastre. Mama a făcut tot posibilul pentru Crăciun—aveam brad, luminițe și cadouri din belșug. Dar totul părea gol. Bucuria era forțată și tensiunea dintre mama și Gheorghe era evidentă.

Pe măsură ce anii treceau, sărbătorile au devenit o sursă de teamă mai degrabă decât de bucurie. Naveta constantă, zâmbetele forțate și tristețea latentă și-au pus amprenta. Până la vârsta de șaisprezece ani, nu mai puteam suporta.

Era Ziua Recunoștinței și trebuia să fim la mama. Dar nu mai puteam face asta. Nu mai puteam pretinde că totul era în regulă când clar nu era. I-am spus mamei că vreau să stau cu tata. A fost furioasă, acuzându-mă că aleg o parte. Dar nu era vorba despre părți; era vorba despre sănătatea mea mintală.

Am petrecut acea Zi a Recunoștinței cu tata. A fost liniște, doar noi doi. Nu am avut un festin mare, doar niște mâncare la pachet de la restaurantul local. Dar pentru prima dată în ani de zile, am simțit un sentiment de pace. Tata și cu mine am vorbit ore întregi, împărțind povești și amintiri. A fost o amintire dulce-amăruie a ceea ce pierdusem.

Dar pacea a fost de scurtă durată. Mama era furioasă și a refuzat să vorbească cu mine săptămâni întregi. Andrei era prins la mijloc, încercând să mențină pacea. Sărbătorile au devenit și mai tensionate, iar ruptura dintre noi s-a adâncit.

Privind înapoi la acei ani, realizez că divorțul nu a destrămat doar căsnicia părinților mei; a sfărâmat familia noastră. Conflictul constant, impactul emoțional și separările forțate au lăsat cicatrici care încă nu s-au vindecat.

Astăzi, încă mă lupt cu amintirile acelor sărbători. Durerea de a fi prins între doi părinți, tristețea de a vedea lacrimile tatălui meu și goliciunea sărbătorilor forțate mă bântuie. Anii ’90 au fost o perioadă de schimbare și incertitudine, dar pentru mine au fost o perioadă de pierdere și durere.