„Le-a Dăruit Fiului și Nurorii o Casă, Doar ca să Vadă Cum Se Deteriorează în Mai Puțin de un An”

Doamna Popescu a visat întotdeauna să-i ofere fiului ei, Mihai, și soției acestuia, Elena, un început bun în viață. Când ea și soțul ei răposat și-au cumpărat prima casă, era un loc modest dar primitor, plin de dragoste și grijă. Așa că, atunci când doamna Popescu a decis să le dăruiască lui Mihai și Elena o casă ca dar de nuntă, a crezut că le oferă aceeași oportunitate de a construi un cămin iubitor.

Casa era un bungalow fermecător cu trei dormitoare într-un cartier liniștit din Cluj. Avea o curte spațioasă, perfectă pentru viitorii nepoți să se joace, și o bucătărie recent renovată pe care doamna Popescu o proiectase cu multă atenție. Le-a înmânat cheile cu lacrimi de bucurie în ochi, imaginându-și reuniuni de familie și cine festive în acel spațiu cald și primitor.

Cu toate acestea, visele ei s-au transformat rapid într-un coșmar.

„Cel puțin o dată pe săptămână, sâmbăta, ar putea face curățenie ca să fie ordine duminica,” spune doamna Popescu cu inima frântă. „N-am văzut niciodată un asemenea dezastru în viața mea. A trecut mai puțin de un an și nici nu mai recunosc locul.”

Prima dată când doamna Popescu a vizitat casa după ce Mihai și Elena s-au mutat, a observat lucruri mici care nu erau la locul lor. Câteva vase lăsate în chiuvetă, niște rufe adunate într-un colț. A trecut cu vederea, gândindu-se că încă se acomodează. Dar pe măsură ce lunile treceau, situația s-a înrăutățit.

„Podelele probabil nu au fost spălate de când s-au mutat,” spune ea oftând. „Baia nu a fost niciodată curățată. Mucegaiul crește în colțurile dușului și murdăria pe plăci. Blaturile din bucătărie sunt lipicioase de la mâncare și băuturi vărsate, iar frigiderul este plin de alimente expirate.”

Doamna Popescu a încercat să ofere ajutor, sugerând să stabilească un program de curățenie sau să angajeze pe cineva care să-i ajute. Dar sugestiile ei au fost întâmpinate cu rezistență.

„Mihai spune mereu că sunt prea ocupați cu munca,” explică ea. „Elena susține că este prea obosită după turele la spital. Dar nu pot înțelege cum poate cineva trăi așa.”

Punctul culminant a fost când doamna Popescu a primit un telefon de la vecini care se plângeau de starea curții. Peluza odinioară verde era acum acoperită de buruieni, iar gunoiul era împrăștiat peste tot.

„Am mers acolo imediat,” își amintește ea. „Nu-mi venea să cred ochilor. Curtea din spate arăta ca un depozit de vechituri. Erau aparate stricate, mobilier vechi și chiar saci de gunoi lăsați la întâmplare.”

Doamna Popescu i-a confruntat pe Mihai și Elena, dar conversația a devenit rapid tensionată.

„M-au acuzat că sunt prea autoritară și că nu le respect intimitatea,” spune ea cu lacrimi în ochi. „Am vrut doar să-i ajut, să-i văd mândri de casa lor.”

Acum, doamna Popescu evită să mai viziteze casa cu totul. Durerea de a vedea cum darul ei drag se degradează este prea mare.

„Nu știu ce să fac,” admite ea. „Simt că i-am dezamăgit cumva. Am vrut să le ofer un nou început, dar în schimb le-am dat ceva ce nu pot gestiona.”

Pe măsură ce se apropie aniversarea unui an de la mutare, doamna Popescu rămâne cu inima grea și un sentiment de neputință.

„Sper doar să realizeze ce fac înainte să fie prea târziu,” spune ea încet. „Dar pentru moment, tot ce pot face este să privesc de la distanță și să sper la ce e mai bun.”