„I-am Făcut Bagajele Soțului și L-am Dat Afară: Acum Sunt Văzută ca Răufăcătoarea de Către Copiii Mei”

Mă numesc Elena și am 65 de ani. Acum șase luni, m-am pensionat din funcția de bibliotecară școlară, un rol pe care l-am prețuit timp de peste trei decenii. Am doi copii mari, un soț pe nume Mihai și un golden retriever pe nume Max. La suprafață, viața mea pare idilică. Locuiesc într-o casă confortabilă într-o suburbie liniștită din Cluj, unde vecinii sunt prietenoși și străzile sunt împodobite cu copaci. Dar sub această aparență de liniște se ascunde o nefericire profundă care mocnește de ani de zile.

M-am născut și am crescut într-un oraș mic din Transilvania. Părinții mei erau fermieri muncitori și am crescut cu un puternic simț al datoriei și responsabilității. Când l-am întâlnit pe Mihai la un dans local, părea perechea perfectă. Era fermecător, ambițios și avea vise mari de a se muta în oraș și a-și face un nume. Ne-am căsătorit când aveam 22 de ani și, la scurt timp după aceea, ne-am mutat la Cluj.

În primii ani, căsnicia noastră a fost fericită. Mihai lucra ca inginer, iar eu mi-am găsit vocația ca bibliotecară. Am avut doi copii frumoși, Ana și Andrei, care au devenit centrul universului nostru. Dar pe măsură ce anii au trecut, ambiția lui Mihai s-a transformat în workaholism. Petrecea ore lungi la birou, venind adesea acasă târziu și plecând devreme. Conversațiile noastre s-au redus la schimburi banale despre facturi și treburi casnice.

Am încercat să mă țin ocupată cu hobby-uri. Am început să pictez, m-am alăturat unui club de lectură și chiar am început să fac voluntariat la adăpostul local pentru animale. Dar oricât de mult am încercat să-mi umplu timpul, golul din căsnicia mea a devenit tot mai mare. Mihai a devenit din ce în ce mai distant, emoțional indisponibil și uneori chiar ostil. Ne certam frecvent, adesea despre lucruri triviale care mascau probleme mai profunde.

Punctul culminant a venit anul trecut când am descoperit că Mihai avea o aventură cu o colegă. Trădarea a fost dureroasă, dar ceea ce a durut și mai mult a fost indiferența lui când l-am confruntat. Nu și-a cerut scuze sau nu a arătat niciun regret; în schimb, m-a învinuit că nu l-am susținut suficient în cariera sa.

Atunci am știut că nu pot continua să trăiesc așa. După luni de nopți nedormite și conversații pline de lacrimi cu prietenele mele cele mai apropiate, am luat decizia dificilă de a cere divorțul. Când i-am spus lui Mihai, a ridicat din umeri ca și cum ar fi fost doar un alt inconvenient în viața lui aglomerată.

Săptămâna trecută, i-am făcut în sfârșit bagajele și i-am cerut să plece. S-a mutat într-un apartament mic în centrul orașului, mai aproape de biroul său și de noua sa viață. Casa se simte mai goală acum, dar există și un sentiment ciudat de ușurare.

Cu toate acestea, decizia mea a avut un preț. Ana și Andrei sunt furioși pe mine. Mă văd ca pe răufăcătoarea care a destrămat familia noastră. În ciuda încercărilor mele de a le explica partea mea din poveste, ei rămân distanți și reci. Ana a încetat să mă mai sune cu totul, iar Andrei mă vizitează doar din obligație.

Îmi petrec zilele încercând să găsesc alinare în hobby-urile mele. Citesc cu nesaț, pictez peisaje care reflectă frământările mele interioare și vizionez filme vechi care îmi amintesc de vremuri mai simple. Max este singurul meu companion constant, oferindu-mi dragoste necondiționată care îmi alină inima rănită.

Nu știu ce îmi rezervă viitorul. Singurătatea este copleșitoare uneori, iar vinovăția de a fi înstrăinată de copiii mei apasă greu asupra mea. Dar în adâncul sufletului meu știu că a rămâne într-o căsnicie lipsită de dragoste ar fi fost mult mai rău.

Acesta nu este finalul fericit pe care mi l-am imaginat pentru mine când am pășit spre altar cu toți acei ani în urmă. Dar aceasta este realitatea mea acum și învăț să o navighez zi după zi.