„Fără Pătuț, Fără Masă de Schimbat, Nici Măcar Haine pentru Bebeluș: Când Am Ajuns Acasă, Am Văzut un Haos Îngrozitor”

Externarea mea din spital a fost diferită de orice altă experiență. Tocmai născusem primul nostru copil, o fetiță frumoasă pe nume Maria. Experiența a fost copleșitoare și eram nerăbdătoare să o aduc acasă. Soțul meu, Andrei, trebuia să fie stâlpul meu de sprijin în această perioadă, dar lucrurile nu au mers conform planului.

Andrei lucra ore lungi la un job solicitant. Când i-am cerut să-și ia liber pentru sosirea bebelușului, mi-a spus că nu poate pentru că șeful lui nu i-a permis. Am simțit o dezamăgire profundă, dar am încercat să înțeleg. Până la urmă, aveam nevoie de venitul lui.

În ziua externării mele, Andrei a venit să mă ia direct de la birou. Era încă în hainele de muncă, arătând obosit și stresat. Sperasem că și-ar fi luat măcar o zi liberă pentru a mă ajuta să mă acomodez cu Maria, dar nu a fost cazul.

Pe drumul spre casă, l-am întrebat dacă a pregătit totul pentru bebeluș. M-a asigurat că ne vom descurca cu totul—spălatul rufelor, cumpărăturile, curățenia—odată ce ajungem acasă. Voiam să-l cred, dar o parte din mine era anxioasă.

Când am ajuns acasă, inima mi s-a prăbușit. Casa era un haos. Vase murdare se adunaseră în chiuvetă, rufe împrăștiate peste tot și niciun obiect pentru bebeluș la vedere. Fără pătuț, fără masă de schimbat, nici măcar haine pentru bebeluș. Am simțit un val de panică cuprinzându-mă.

„Andrei, ce s-a întâmplat? De ce nu este nimic pregătit?” am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

El m-a privit cu ochi obosiți și a spus: „Îmi pare rău, Ana. Munca a fost nebună și pur și simplu nu am avut timp.”

Am simțit lacrimile cum îmi umplu ochii. „Dar Andrei, avem un nou-născut! Trebuie să fim pregătiți!”

El a oftat și și-a trecut mâna prin păr. „Știu, Ana. Mă voi ocupa acum.”

Dar era prea târziu. Stresul și epuizarea nașterii combinate cu haosul copleșitor de acasă erau prea mult pentru mine. Mă simțeam ca și cum mă înecam.

În următoarele zile, lucrurile nu s-au îmbunătățit deloc. Andrei încerca să jongleze între muncă și îngrijirea Mariei, dar era clar că se chinuia. Eu mă recuperam după naștere și nu puteam face mare lucru pentru a ajuta. Casa rămânea un haos și rămâneam constant fără lucruri esențiale precum scutece și formulă pentru bebeluși.

Într-o noapte, în timp ce stăteam în camera bebelușului încercând să o liniștesc pe Maria care plângea, am izbucnit în lacrimi. Mă simțeam ca un eșec ca mamă și soție. Andrei m-a găsit acolo și a încercat să mă consoleze, dar cuvintele lui păreau goale.

„Vom trece peste asta, Ana,” a spus el încet.

Dar în adâncul sufletului meu, nu eram sigură dacă vom reuși. Lipsa de pregătire și suport ne-a afectat relația. Ne certam constant și ne enervam unul pe celălalt. Bucuria de a aduce bebelușul acasă fusese umbrită de stres și frustrare.

Luni au trecut și lucrurile nu s-au îmbunătățit prea mult. Andrei continua să lucreze ore lungi și eu mă chinuiam să fac față cerințelor maternității. Casa noastră rămânea haotică și relația noastră tensionată.

Privind înapoi, îmi doresc să fi fost mai bine pregătiți pentru sosirea Mariei. Îmi doresc ca Andrei să-și fi luat liber de la muncă și să se fi asigurat că totul este gata pentru bebelușul nostru. Dar cel mai mult îmi doresc să fi comunicat mai bine și să ne fi sprijinit unul pe celălalt în această perioadă dificilă.

În final, lipsa noastră de pregătire și suport a dus la un început dificil și nefericit al călătoriei noastre ca părinți. Și deși o iubeam pe Maria din toată inima noastră, stresul și tensiunea au avut un impact asupra familiei noastre de care nu ne-am putut recupera complet niciodată.