„Ești de Vină. Vreau să Petrec Mai Mult Timp cu Neapoata Mea, Dar E la Fel ca Tine”

Îmi amintesc ziua în care părinții mei mi-au spus că divorțează. Aveam doar zece ani și lumea mea s-a prăbușit în mii de bucăți. Mama mea, Lidia, a fost întotdeauna părintele mai grijuliu, dar ceva din mine m-a făcut să aleg să locuiesc cu tata, Andrei. Poate era felul în care părea atât de pierdut și distrus, sau poate era dorința mea de a sfida așteptările mamei.

A trecut mult timp de atunci. Acum sunt o femeie adultă cu o fiică a mea, Adela. Dar cicatricile din copilărie încă persistă și par să se fi infiltrat în relația mea cu Adela. De fiecare dată când mă uit la ea, văd frânturi din mine când eram mică și asta mă înspăimântă.

Mama nu m-a iertat niciodată pentru că l-am ales pe tata. Întotdeauna spunea că e vina mea că familia noastră s-a destrămat. „Dacă ai fi rămas cu mine, lucrurile ar fi fost diferite,” spunea ea. Aceste cuvinte m-au bântuit ani de zile și încă o fac.

Adela este un copil inteligent și curios, la fel cum eram și eu. Dar este și încăpățânată și sfidătoare, trăsături care îmi amintesc atât de mult de mine. Vreau să petrec mai mult timp cu ea, să construiesc legătura pe care nu am avut-o niciodată cu mama mea. Dar de fiecare dată când încerc, simt că eșuez.

Într-o seară, în timp ce o băgam pe Adela în pat, m-a privit cu ochii ei mari și inocenți și m-a întrebat: „Mami, de ce nu o mai vedem pe bunica Lidia?” Întrebarea m-a luat prin surprindere. Nu mai vorbisem cu mama de ani de zile, nu de când i-am spus că mă mut la tata.

„Bunica și cu mine am avut o neînțelegere cu mult timp în urmă,” i-am răspuns, încercând să-mi păstrez vocea calmă. „Dar asta nu înseamnă că nu te iubește.”

Adela părea mulțumită de acest răspuns, dar pe mine m-a lăsat cu un gol în suflet. Știam că trebuie să-mi confrunt trecutul dacă vreau vreodată să merg înainte.

A doua zi, am decis să-mi vizitez mama. Trecuse atât de mult timp de când o văzusem încât nici nu eram sigură dacă mai locuia în aceeași casă. Pe măsură ce mă apropiam de casa veche și familiară, amintirile au început să revină—amintiri ale vremurilor mai fericite înainte ca totul să se destrame.

Am bătut la ușă și după ceea ce părea o eternitate, mama a deschis-o. Arăta mai bătrână și mai fragilă decât mi-o aminteam, dar ochii ei încă aveau aceeași scânteie.

„Alexandra,” a spus ea, vocea ei fiind plină de surpriză și ceva altceva—poate speranță.

„Bună, mamă,” i-am răspuns, simțind un nod în gât. „Putem vorbi?”

Ea s-a dat la o parte pentru a mă lăsa să intru și ne-am așezat în sufragerie. Tăcerea dintre noi era grea, plină de ani de cuvinte nespuse și dureri nerezolvate.

„Vreau să-mi cer scuze,” am început eu, vocea tremurându-mi. „Pentru tot—pentru că l-am ales pe tata în locul tău, pentru că nu am fost acolo când ai avut nevoie de mine.”

Mama m-a privit un moment lung înainte de a vorbi. „Nu e doar vina ta, Alexandra. Cu toții am făcut greșeli. Dar e greu pentru mine să uit cât de mult a durut când ai plecat.”

Lacrimi mi-au umplut ochii în timp ce ascultam cuvintele ei. „Vreau să îndrept lucrurile,” am spus eu. „Pentru binele Adelei. Merită să-și cunoască bunica.”

Expresia mamei s-a înmuiat ușor. „Mi-ar plăcea asta,” a spus ea încet. „Dar va dura timp.”

Am vorbit ore întregi în acea zi, încercând să umplem golul care crescuse între noi de-a lungul anilor. Nu a fost ușor și nu a rezolvat totul, dar a fost un început.

Când am plecat din casa ei în acea seară, am simțit o licărire de speranță. Poate lucrurile s-ar putea îmbunătăți între noi. Dar adânc în sufletul meu știam că unele răni s-ar putea să nu se vindece niciodată complet.

Înapoi acasă, Adela a alergat spre mine și m-a îmbrățișat strâns. „Ai văzut-o pe bunica?” a întrebat ea entuziasmată.

„Da, draga mea,” i-am răspuns, îmbrățișând-o la rândul meu. „Și vom încerca să o vedem mai des.”

Fața Adelei s-a luminat de bucurie, dar pe măsură ce mă uitam în ochii ei, nu puteam scutura sentimentul de incertitudine. Trecutul și-a lăsat amprenta asupra mea și mă temeam că va continua să afecteze relația mea cu Adela.

În cele din urmă, unele lucruri s-ar putea să nu se schimbe niciodată. Dar pentru moment, tot ce puteam face era să încerc din răsputeri și să sper că istoria nu se va repeta.