După externarea din spital, părinții mei ne-au spus: „Nu vrem să păstrăm legătura! Nu vă așteptați la ajutor din partea noastră”

După externarea din spital, părinții mei ne-au spus: „Nu vrem să păstrăm legătura! Nu vă așteptați la ajutor din partea noastră”

În 1990, mi-am început cariera ca asistentă medicală la un spital de maternitate aglomerat dintr-un oraș mic din România. Munca mea era solicitantă, dar împlinitoare, și îmi plăcea fiecare moment petrecut ajutând la aducerea de noi vieți în lume. La câțiva ani după începerea carierei, l-am întâlnit pe Andrei, un pediatru cu inima mare care lucra în același spital. Pasiunea noastră comună pentru îngrijirea celorlalți ne-a apropiat rapid, și ne-am căsătorit în decurs de un an de la întâlnire.

Viața noastră împreună era fericită și plină, și curând am fost încântați să aflăm că sunt însărcinată. Având în vedere fundalul nostru medical, eu și Andrei eram extrem de atenți la fiecare detaliu al sarcinii mele. Toate scanările și testele confirmaseră că bebelușul nostru, pe care am decis să o numim Ioana, se dezvolta sănătos. Entuziasmul nostru creștea cu fiecare zi ce trecea, și am pregătit camera ei cu tot dragul și grijă din lume.

Și familiile noastre erau în extaz. Părinții mei, Mihai și Elena, care au fost întotdeauna suportivi, ne-au ajutat să ne pregătim pentru sosirea Ioanei. Ei ne sunau des să verifice cum merg lucrurile și păreau la fel de entuziasmați ca noi să întâmpinăm un nou membru în familie.

Totuși, pe măsură ce se apropia data nașterii, a început să apară o tensiune neașteptată. Părinții mei, care inițial fuseseră cei mai mari susținători ai noștri, au început să se retragă. Sunau mai rar și păreau distanți în timpul vizitelor. Andrei a observat și el schimbarea, dar speram că erau doar emoții înainte de naștere.

Ioana s-a născut într-o dimineață rece de noiembrie. În ciuda ocaziei pline de bucurie, comportamentul părinților mei a devenit și mai distant. Ne-au vizitat în spital pentru scurt timp și nu au arătat căldura pe care o așteptam. Îngrijorată, am încercat să discut cu ei, dar au respins încercările mele, susținând că sunt doar obosiți.

Ziua în care am fost externați din spital, abia așteptam să mergem acasă și să începem viața noastră nouă ca o familie de trei persoane. În timp ce ne pregăteam să plecăm, părinții mei au venit la noi. Expresiile lor erau serioase, și atmosfera era încărcată de neliniște.

„Andrei, Ioana, trebuie să vorbim,” a început tatăl meu, vocea lui fiind neobișnuit de aspră. Inima mi s-a strâns în piept pregătindu-mă pentru ceea ce urma.

„Ne-am gândit mult la asta,” a continuat mama mea, „și am decis că nu vrem să păstrăm legătura. Nu vom fi acolo să vă ajutăm cu Ioana sau cu altceva.”

Am rămas uluită. Lacrimi mi-au umplut ochii în timp ce încercam să înțeleg ce auzeam. „Dar de ce?” am reușit să întreb, vocea mea tremurând.

„Sunt lucruri legate de Andrei pe care nu le putem trece cu vederea,” a spus tatăl meu enigmatic. „Nu aprobăm această căsătorie sau modul în care au fost gestionate lucrurile.”

În ciuda rugăminților noastre pentru o explicație mai clară și încercărilor de reconciliere, părinții mei au plecat, lăsându-ne uluiți și cu inima frântă. Au refuzat să răspundă la apeluri sau să răspundă la mesaje.

În săptămânile care au urmat, eu și Andrei am luptat să ne adaptăm la noua noastră realitate. Bucuria sosirii Ioanei a fost umbrită de durerea respingerii din partea părinților mei. Am fost lăsați să navigăm provocările părinților fără suportul familiei mele, încercând în fiecare zi să ne vindecăm de durere în timp ce ne bucuram de fetița noastră.

Povestea noastră nu a avut finalul fericit pe care ni-l imaginam, dar unul în celălalt și în Ioana, am găsit forța de a merge înainte, chiar și în fața unei înstrăinări neașteptate.