„De Două Ori pe An, Îi Trimit Nepotului Meu Cel Mare Niște Bani”: Dar Nu Aud Niciodată Înapoi de la El

De două ori pe an, îi trimit nepotului meu cel mare, Andrei, niște bani. Andrei este student la facultate și știu cât de strâmtorat poate fi bugetul când încerci să jonglezi cu taxele de școlarizare, cărțile și cheltuielile de trai. Trimit aceeași sumă și celor două surori mai mici ale lui, Ana și Maria. Ele sunt încă în liceu, dar sunt întotdeauna atât de recunoscătoare și entuziasmate când primesc cadoul meu.

Ana și Maria nu uită niciodată să mă sune imediat ce primesc banii. Îmi mulțumesc din suflet, își împărtășesc entuziasmul pentru cadou și îmi povestesc despre ce au cumpărat sau ce plănuiesc să cumpere. Ana își cheltuiește de obicei banii pe materiale de artă; este o artistă în devenire. Maria își cumpără adesea cărți sau economisește pentru ceva special la care visează de ceva timp. Apelurile lor îmi încălzesc inima și mă fac să mă simt conectată la viețile lor, chiar dacă locuim la distanță.

Dar de la Andrei, nu primesc niciun apel, nicio scrisoare, niciun mesaj. Nici măcar un text. Este ca și cum gestul meu trece neobservat sau neapreciat. Nu pot să nu simt o panglică de dezamăgire de fiecare dată când mă gândesc la asta. Îmi amintesc când Andrei era mai mic; obișnuia să fie atât de apropiat de mine. Petreceam ore întregi împreună, jucând jocuri de societate sau pur și simplu vorbind despre viață. Era întotdeauna atât de atent și grijuliu.

Înțeleg că viața de student este agitată și stresantă. Îmi amintesc propriile zile ca studentă, jonglând cu cursurile, joburile part-time și activitățile sociale. Dar un simplu „mulțumesc” nu necesită mult timp sau efort. Mă face să mă întreb dacă am greșit cu ceva sau dacă este pur și simplu prea prins în propria lume pentru a-și aminti de bunica lui.

Am încercat să iau legătura cu el de mai multe ori. I-am trimis mesaje întrebându-l cum se simte, cum îi merg cursurile și dacă are nevoie de ceva. Uneori răspunde cu un mesaj scurt, dar de cele mai multe ori nu primesc niciun răspuns. Este ca și cum ar fi construit un zid în jurul lui, excluzând pe toți cei care îi pasă de el.

Am vorbit cu fiica mea, mama lui Andrei, despre asta. M-a asigurat că Andrei este doar ocupat și că apreciază ajutorul meu mai mult decât știu eu. Mi-a spus că a fost sub multă presiune cu studiile și că nu este foarte bun la exprimarea sentimentelor. Deși înțeleg punctul ei de vedere, asta nu face tăcerea mai ușor de suportat.

Nu vreau să încetez să-i trimit bani pentru că știu că are nevoie de ei. Dar de fiecare dată când o fac, nu pot să nu mă simt puțin mai descurajată de lipsa de recunoaștere. Nu este vorba despre bani; este vorba despre conexiune și despre simplul act de recunoștință care pare să lipsească.

Sper că într-o zi Andrei va realiza cât de mult înseamnă pentru mine să aud de la el. Poate că se va uita înapoi și va înțelege că acele mici gesturi de apreciere pot face o mare diferență în viața cuiva. Până atunci, voi continua să-i trimit bani și să sper la o schimbare.

Între timp, voi prețui apelurile de la Ana și Maria. Recunoștința și entuziasmul lor îmi amintesc că eforturile mele nu sunt în zadar și că încă fac o diferență pozitivă în viețile lor.