„Credeam că concediul parental va fi o pauză. Cât de mult m-am înșelat.” Realitatea lui Cătălin

Cătălin a fost întotdeauna o persoană plină de entuziasm. Indiferent dacă era vorba de avansarea în carieră sau de antrenamentele pentru maraton, aborda fiecare provocare cu o atitudine pozitivă. Așadar, când soția sa, Ana, i-a sugerat să ia un concediu parental după nașterea primului lor copil, Maria, și-a imaginat o perioadă de odihnă meritată și de legătură cu nou-născuta lor fiică. Totuși, nu s-ar fi putut înșela mai mult, deoarece realitatea părințității cu normă întreagă i-a zdruncinat așteptările și l-a testat la limite în moduri pe care nu și le-ar fi putut imagina vreodată.

Primele zile păreau promițătoare. Cătălin se bucura de noutatea schimbării scutecelor, pregătirii biberonelor și liniștirii plânsului Mariei. Trimitea cu mândrie Anei fotografii cu fiica lor dormind liniștită în brațele sale, simțind un sentiment de împlinire în noua sa rolă. Cu toate acestea, pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni, rutina constantă de îngrijire a copilului a început să-l epuizeze.

Maria nu era un copil ușor. Plângea ore în șir, refuza să doarmă toată noaptea și părea să aibă nevoie de atenție constantă. Visele lui Cătălin de a recupera lectura și de a face plimbări liniștite prin parc s-au evaporat rapid. În schimb, se găsea mergând pe jos la orice oră, încercând disperat să liniștească un bebeluș care țipa.

„Fiecare zi este o luptă” – a recunoscut Cătălin prietenului său, Mihai, în timpul unei rare momente de pauză pentru o cafea. „Credeam că va fi o pauză de la muncă, dar este mai greu decât orice proiect pe care l-am gestionat vreodată.”

Mihai, tată a doi copii, a dat din cap cu simpatie. „Știu, omule. Oamenii nu își dau seama cât de greu este până nu se află chiar în mijlocul situației. Este constant.”

Frustrarea lui Cătălin creștea pe măsură ce treceau săptămânile. Se simțea izolat și copleșit, dorindu-și structura și interacțiunea adultă de la muncă. Conversațiile cu Ana, care se întorsese la muncă, erau tensionate. Ea era compătimitoare, dar de asemenea epuizată de echilibrarea carierei și maternității.

Într-o zi deosebit de dificilă, după ore întregi de încercări de a liniști colicile Mariei, Cătălin a atins punctul său critic. A sunat-o pe Ioana, o prietenă apropiată a familiei și mamă experimentată, căutând sfaturi, sau poate doar un umăr pe care să plângă.

Ioana l-a ascultat cu răbdare pe Cătălin vărsându-și frustrările. „Credeam că mă voi descurca. M-am descurcat întotdeauna cu orice. Dar asta… este pur și simplu constant. Simt că dau greș ca tată.”

Ioana i-a oferit cuvinte de consolare și încurajare, dar Cătălin nu și-a putut scăpa sentimentul de imperfecțiune. Conștientizarea faptului că părințității nu este experiența idilică pe care și-o imaginase a fost o pilulă amară de înghițit.

Pe măsură ce concediul său parental se apropia de sfârșit, Cătălin simțea o amestecătură de ușurare și vinovăție. Era dornic să se întoarcă la muncă, la familiaritatea și previzibilitatea profesiei sale. Cu toate acestea, nu putea să nu se simtă ca și cum ar părăsi-o pe Ana și pe Maria, fugind de haosul casei la relativul liniște al biroului.

„Credeam că concediul parental va fi o pauză” – se gândea Cătălin, ținând-o pe Maria puțin mai strâns înainte de a pleca la muncă în prima sa zi de întoarcere. „Cât de mult m-am înșelat.”

Această experiență l-a schimbat. A câștigat un nou respect pentru părinții care stau acasă și pentru cerințele constante de îngrijire ale copilului. Dar visul unui concediu parental calm și plin de legătură a dispărut, înlocuit de realitatea dură a nopților fără somn, a plânsului nesfârșit și a sentimentului constant de copleșire.