„Am venit aici să mă relaxez vara, nu să muncesc în grădină,” s-a plâns nepotul

Patru ani trecuseră de când soțul Elenei, Gheorghe, părăsise această lume. Golul lăsat în urmă părea imens, dar grădina ei, copiii și mai ales nepoții îi aduceau un oarecare confort. Elena fusese întotdeauna matriarha familiei, puternică și rezilientă, și chiar și în durerea ei, găsea putere în îngrijirea grădinii și pregătirea pentru vizitele nepoților ei iubiți.

Această vară trebuia să fie specială. Nepotul ei, Lucian, urma să vină să stea cu ea. Elena petrecuse săptămâni pregătindu-i camera, imaginându-și discuțiile lungi pe care le-ar avea seara, cărțile pe care le-ar citi împreună și bucuria liniștită de a-l vedea bucurându-se de grădină. Lucian, însă, avea alte așteptări de la vacanța sa de vară.

Din momentul în care a sosit, a fost clar că Lucian nu era interesat de ritmul lent și pașnic al vieții bunicii sale. Avea 17 ani, plin de energie și mereu pe telefon, abia observând florile înflorite sau gardurile frumos tuns pe care Elena le prețuia atât de mult.

Într-o după-amiază, în timp ce Elena tundea trandafirii, l-a întrebat pe Lucian dacă ar dori să o ajute să planteze niște legume noi în grădină. Credea că ar fi o bună activitate peste care să se apropie, ceva ce l-ar putea îndepărta de ecrane și poate să-i insufle o dragoste pentru grădinărit.

„Am venit aici să mă relaxez, bunico, nu să muncesc în grădină,” s-a plâns Lucian, tonul lui fiind mai aspru decât se așteptase Elena. „Credeam că asta ar trebui să fie o vacanță.”

Elena a simțit o înțepătură în inimă. A încercat să-și mascheze dezamăgirea cu un zâmbet, dar a fost greu. „Doar am crezut că am putea petrece ceva timp împreună,” a spus ea încet.

Lucian a ridicat din umeri. „Doar vreau să mă relaxez, știi? Poate să ies cu niște prieteni în oraș.”

Pe măsură ce zilele treceau, Lucian petrecea din ce în ce mai mult timp departe de casă. Elena îl privea plecând, inima ei scufundându-se puțin mai mult de fiecare dată. Ea continua să îngrijească grădina singură, florile părând cumva mai puțin vibrante, legumele mai puțin roditoare.

Într-o seară, Elena a decis să-l confrunte pe Lucian. L-a găsit în camera lui, cu bagajele pe jumătate făcute. Pleca mai devreme decât era planificat.

„Este totul în regulă, Lucian?” a întrebat Elena, încercând să-și păstreze vocea stabilă.

„Da, totul este bine. Doar vreau să mă întorc acasă. Nu prea este mult de făcut aici și îmi lipsesc prietenii,” a răspuns Lucian, fără să-i întâlnească privirea.

Elena a dat din cap, luptându-se să nu verse lacrimi. „Înțeleg. Doar speram că am fi putut avea mai mult timp împreună.”

Lucian a ridicat privirea, văzând în sfârșit tristețea din ochii bunicii sale. „Îmi pare rău, bunico. Pur și simplu… cred că mă așteptam la altceva.”

A doua zi dimineața, Elena stătea în ușa casei în timp ce taxiul lui Lucian pleca. Simțea o durere adâncă și goală în timp ce îi făcea cu mâna la revedere, știind că vara pe care și-o imaginase, plină de râsete și momente împărtășite, era doar un alt vis care nu avea să devină realitate.

Întorcându-se în grădina ei, Elena și-a dat seama că alinarea pe care o căuta în plantele și florile ei părea acum mai puțin reconfortantă. Grădina părea mai mare și mai goală, o oglindă a propriului ei inimă. Pe măsură ce soarele de vară apunea, umbrele se întindeau mai lungi, iar Elena înțelegea că unele distanțe, odată create, sunt greu de închis.