„Am Renovate Cabana Lor Neglijată, Acum O Vor Înapoi”

Acum cinci ani, unchiul meu Gheorghe și mătușa Aurelia au decis că s-au săturat de viața rurală. Dețineau o mică cabană pe un teren situat în pădurile din Maramureș, care fusese în paragină de ani de zile. În timpul unei rare reuniuni de familie, au menționat în treacăt că nu mai vizitau locul și că doar stătea acolo, adunând praf și amintiri. Văzând o oportunitate, eu, Nicolae, am sugerat în glumă să o dea cuiva care ar putea să o restaureze. Spre surprinderea mea, m-au luat în serios și în câteva săptămâni eram noul proprietar al ceea ce era practic o cocioabă înconjurată de sălbăticie.

Cabana era într-o stare jalnică. Acoperișul avea scurgeri, ferestrele erau în mare parte sparte și lemnul era putred. Soția mea, Isabela, nu era încântată de proiect la început, dar s-a răzgândit când am discutat despre potențialul de a avea propriul nostru refugiu în pădure. Am petrecut nenumărate weekenduri reparând-o. Am înlocuit acoperișul și ferestrele, Isabela s-a ocupat de interior, vopsind pereții și lăcuind podelele vechi dar solide. Fiica noastră, Ariana, iubea locul, văzându-l ca pe un tărâm de aventură.

Pe măsură ce lunile s-au transformat în ani, cabana s-a transformat. Nu mai era doar o structură; devenise o parte din noi. Am sărbătorit a zecea aniversare a Arianei acolo, cu un banner făcut acasă întins între doi pini uriași și un picnic care a durat toată ziua. Cabana, odată un simbol al neglijenței, a devenit un simbol al iubirii și dedicării familiei noastre.

Apoi, luna trecută, din senin, m-a sunat unchiul Gheorghe. Nu mai vorbisem mult cu el de la schimbul cabanei, presupunând că el și mătușa Aurelia erau mulțumiți de decizia lor. Vocea lui era stânjenită, ezitantă. „Nicolae,” a început el, „eu și Aurelia ne-am gândit. Ne e dor de vechiul loc. Ne întrebam dacă am putea, ei bine, să o avem înapoi.”

Am fost uluit. „Să o aveți înapoi? Dar ne-ați dat-o nouă. Am investit atât de mult în ea.”

„Știu, știu,” a răspuns el, părând sincer regretat. „Dar ne-am dat seama că am renunțat prea repede la ea. Îmbătrânim și credem că ar fi bine pentru noi să ne întoarcem la cabană.”

Am încercat să negociez, sugerând să ne viziteze oricând doresc. Chiar am oferit să construiesc o mică casă de oaspeți pe proprietate. Dar Gheorghe a fost ferm. Vroiau cabana înapoi, legal și complet. Conversația s-a încheiat cu promisiunea că va suna din nou după ce va vorbi cu un avocat.

Isabela a fost furioasă când i-am spus. „Cum pot să o ia înapoi după tot ce am făcut?” a întrebat ea. Ariana a auzit și nu putea înțelege de ce bunicii ei ar vrea să ia locul nostru special.

Documentele legale au sosit săptămâna trecută. Se pare că Gheorghe și Aurelia nu transferaseră niciodată oficial titlul către noi; era încă pe numele lor. Nu aveam niciun temei legal pe care să ne bazăm. Legea era clară și la fel era și realitatea amară: urma să pierdem cabana.

În timp ce împachetez ultimele noastre lucruri din cabană, nu pot să nu simt un amestec de furie și durere. Cabana pe care am readus-o la viață din ruine ne era luată și odată cu ea, o parte din sufletul familiei noastre. Pădurea pare mai liniștită astăzi, cerul puțin mai gri. Lăsăm în urmă mai mult decât un loc; lăsăm în urmă o parte din istoria noastră, returnată sub forma unui document legal rece.