„Iată Mâncarea Ta, Mănâncă Ce Câștigi”: M-am Gândit și M-am Abținut să Spun Ceva Soțului Meu

Era o seară răcoroasă de noiembrie când mă aflam în bucătărie, uitându-mă la cămară. Rafturile erau pline cu pachete de ramen instant, conserve de fasole și câteva cutii de macaroane cu brânză. Soțul meu, Andrei, tocmai venise acasă de la muncă, arătând epuizat și înfrânt. Și-a lăsat geanta lângă ușă și s-a prăbușit pe un scaun la masa din bucătărie.

„Trebuie să vorbim,” a spus el, cu vocea abia șoptită.

Știam ce urma. Ultimele luni fuseseră grele pentru noi din punct de vedere financiar. Andrei își pierduse locul de muncă la fabrică și, în ciuda eforturilor sale, nu reușise să găsească un loc de muncă stabil de atunci. Trăiam din salariul meu part-time de la magazinul alimentar local și din diversele munci ocazionale pe care le găsea Andrei.

„Am primit un telefon de la bancă azi,” a continuat el. „Vor executa silit casa dacă nu plătim rata ipotecii până la sfârșitul lunii.”

Am simțit un nod în gât. Ne descurcam cu greu, dar aceasta era lovitura finală. M-am uitat la Andrei, fața lui era marcată de îngrijorare și vinovăție. Întotdeauna fusese cel care ne asigura tot ce aveam nevoie. Acum, simțea că ne-a dezamăgit.

„Vom găsi o soluție,” am spus, încercând să par mai încrezătoare decât mă simțeam. „Vom trece peste asta.”

Andrei a dat din cap, dar am văzut îndoiala în ochii lui. S-a ridicat de la masă și s-a dus la cămară, scoțând un pachet de ramen.

„Asta ne va ajunge toată luna,” a spus el cu un zâmbet forțat. „Oamenii supraviețuiesc cu ramen luni întregi, așa că acum eu voi mânca asta.”

Am vrut să țip, să-i spun că nu e corect, că merităm mai mult decât asta. Dar în schimb, mi-am mușcat limba și am forțat un zâmbet.

„Da,” am răspuns. „Vom face să meargă.”

Zilele care au urmat au fost un vârtej de stres și disperare. Andrei petrecea ore întregi căutând locuri de muncă și trimițând CV-uri, în timp ce eu luam ture suplimentare la magazinul alimentar. Am redus tot ce puteam – fără mai mult mâncare la pachet, fără cablu TV, fără micile luxuri pe care le considerasem de la sine înțelese.

Într-o seară, în timp ce mă pregăteam de culcare, telefonul meu a vibrat cu un mesaj de la prietena mea, Maria.

„Cum te descurci?” a întrebat ea.

Am ezitat un moment înainte să răspund. Maria fusese întotdeauna acolo pentru mine, dar nu voiam să o împovărez cu problemele noastre.

„Ne descurcăm,” am tastat înapoi. „Andrei mănâncă ramen în fiecare zi acum. Spune că ne va ajunge toată luna.”

A fost o pauză înainte ca Maria să răspundă.

„E greu,” a scris ea. „Dar sunteți puternici. Veți trece peste asta.”

Voiam să o cred, dar adânc în sufletul meu nu eram atât de sigură. Zilele s-au transformat în săptămâni și situația noastră nu s-a îmbunătățit. Andrei devenea tot mai retras, petrecând ore întregi în fața computerului sau uitându-se absent la TV. Stresul își punea amprenta asupra amândurora.

Într-o noapte, în timp ce stăteam în tăcere la masa de cină, Andrei a vorbit brusc.

„Am primit o ofertă de muncă azi,” a spus el încet.

Inima mi-a tresărit de speranță. „E grozav! Unde?”

„E în alt județ,” a răspuns el. „Va trebui să mă mut pentru o vreme.”

Cuvintele m-au lovit ca un pumn în stomac. Întotdeauna ne-am confruntat cu provocările împreună, dar acum părea că suntem despărțiți.

„Nu vreau să te las,” a spus Andrei, cu vocea tremurând. „Dar avem nevoie de bani.”

Am dat din cap, lacrimile curgându-mi pe față. „Știu,” am șoptit. „Fă ce trebuie să faci.”

A doua dimineață, Andrei și-a făcut bagajele și a plecat spre noul loc de muncă. În timp ce îl priveam plecând, am simțit un gol pe care nu-l puteam alunga. Supraviețuisem cu ramen și determinare, dar acum părea că pierdem ceva și mai important – unul pe celălalt.