Un fular de lână și o tăcere grea

— Nu trebuia să vă deranjați, bunico, a spus Irina, cu un zâmbet politicos, dar ochii ei au alunecat peste fularul din cutie ca și cum ar fi fost o temă la matematică pe care nu voia s-o rezolve.

Am simțit cum mi se strânge inima. Mâinile îmi tremurau ușor, ascunse sub masă. Era Ajunul Crăciunului, iar eu stătusem nopți întregi să tricotez fularul acela din lână groasă, albastră, cu model romburi, exact cum văzusem că poartă fetele tinere pe stradă. Am ales firul cu grijă, din piață, după ce am numărat fiecare leu din pensia mea. Nu-mi permiteam să cumpăr parfumuri scumpe sau genți de firmă, dar am vrut să-i ofer ceva făcut cu sufletul meu.

— E foarte frumos, a completat Mihai, nepotul meu, încercând să salveze momentul. Dar Irina deja își mutase atenția spre telefon, iar eu am simțit că m-am făcut mică-mică în scaun.

În bucătărie, mirosul de cozonac și sarmale nu mai avea nicio putere să-mi încălzească sufletul. Am rămas cu privirea pierdută în farfurie, ascultând râsetele celorlalți. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit eu undeva. Poate că lumea lor nu mai are nevoie de lucruri făcute de mână. Poate că dragostea mea e demodată.

După masă, am strâns farfuriile încet, ca să nu fac zgomot. Am auzit-o pe Irina vorbind la telefon în camera de oaspeți:

— Da, mi-a dat un fular tricotat… Nu știu ce să fac cu el. Parcă nu pot să-l port la birou… Da, știu că e drăguț din partea ei, dar…

M-am oprit în prag. Mi-a venit să plâng, dar m-am abținut. Am crescut într-o lume în care nu arătai niciodată când te doare ceva. Am pus vasele la loc și m-am retras în camera mea, unde poza lui Vasile, răposatul meu soț, mă privea blând de pe noptieră.

— Ai fi știut tu ce să spui acum, Vasile… Eu nu mai știu cum să mă port cu tinerii ăștia. Parcă vor altceva de la viață…

A doua zi dimineață, Mihai a venit la mine cu o cafea caldă.

— Bunico, nu fi supărată. Irina nu a vrut să te rănească. Știi cum sunt tinerii acum…

— Nu sunt supărată pe ea, Mihai. Sunt supărată pe mine că nu mai știu ce e potrivit. Când eram eu tânără, dacă primeai ceva făcut de mână era cel mai mare semn de prețuire…

— Știu, bunico. Dar lumea s-a schimbat. Acum toată lumea vrea lucruri noi, moderne…

Am oftat și am privit pe geam la zăpada care se așternuse peste grădină. M-am gândit la toate iernile în care îmi îmbrăcam copiii cu haine făcute de mine și nimeni nu se rușina cu ele. Acum parcă totul trebuie să fie cumpărat din mall.

Seara, când au plecat spre oraș, am rămas singură în casă. Am găsit fularul uitat pe spătarul unui scaun. L-am luat în brațe și l-am strâns la piept. M-am simțit bătrână și inutilă pentru prima dată după mult timp.

În zilele următoare am încercat să-mi ocup timpul cu treburi prin casă. Dar gândul tot la acel moment stânjenitor se întorcea. M-am întrebat dacă nu cumva ar trebui să renunț să mai dăruiesc ceva. Poate că dragostea mea nu mai are loc în lumea lor grăbită.

La biserică, la slujba de duminică, am povestit Mariei, vecina mea:

— Parcă nu mai știu ce să fac ca să fiu aproape de ei…

— Nu te necăji, Marioara! Și fata mea e la fel… Tot ce-i dau făcut de mine ajunge într-un sertar. Dar știi ce? Noi știm că am pus suflet acolo. Ei poate vor înțelege cândva…

M-am întors acasă cu inima puțin mai ușoară. Poate că nu e vina nimănui. Poate că fiecare generație are felul ei de a iubi și a primi iubire.

Peste câteva luni, Mihai a venit singur la mine.

— Bunico, știi… Irina a purtat fularul într-o zi geroasă și toată lumea a întrebat-o cine i l-a făcut. A zis că e de la tine și s-a simțit mândră.

Am zâmbit timid.

— Poate că uneori trebuie doar să avem răbdare ca lucrurile făcute din inimă să fie văzute cu adevărat…

Dar încă mă întreb: oare cât valorează dragostea noastră când lumea nu mai știe s-o primească? Sau poate trebuie doar să găsim alte moduri de a o arăta?