Revelionul la Răscruce: Între Dorința de Liniște și Furtuna din Familie

— Nu mai pot, Cătălin! Nu mai pot să zâmbesc când tot ce vreau e să plec din camera asta!

Vocea mea răsună peste muzica dată la maximum, peste râsetele prietenilor lui, peste clinchetul paharelor. E 31 decembrie, ora 23:40, și în sufrageria noastră dintr-un bloc vechi din Militari, totul pare să explodeze. În afară de mine. Eu mă sting încet.

Cătălin se întoarce spre mine cu ochii mari, roșii de la vin și de la luminile colorate care dansează pe fața lui. — Hai, Livia, nu strica seara! E Revelionul! Toată lumea se distrează, doar tu… doar tu stai cu fața asta lungă!

Îmi mușc buza ca să nu plâng. Mă uit la masa plină cu salată boeuf, sarmale și platouri cu prăjituri făcute de mine. Am muncit toată ziua, am zâmbit cât am putut, dar înăuntru simt că mă sfărâm. Prietenii lui râd mai departe, nu observă nimic. Sau poate nu le pasă.

— Nu vreau să stric nimic, Cătălin. Dar nu mai pot. Nu mai pot să fiu mereu cea care tace, care acceptă totul doar ca să fie bine pentru toți.

El oftează și-și dă ochii peste cap. — Iar începi? Acum? Chiar acum? Nu poți să aștepți până mâine?

Mă uit la ceas. 23:45. Încă un sfert de oră și va trebui să joc rolul soției perfecte, să ciocnesc paharul, să pup oameni pe care nu-i suport, să mă prefac că sunt fericită.

Mă retrag în bucătărie. Închid ușa după mine și las capul pe masă. Miroase a cozonac și a lacrimi. Îmi amintesc cum visam când eram mică să am o familie unită, liniștită. Să fie cald și bine acasă. Dar aici e doar gălăgie și singurătate.

Telefonul vibrează. E un mesaj de la mama: „La mulți ani, puiule! Să fii fericită!”

Fericită… Ce cuvânt greu.

Îmi aud numele strigat din sufragerie. — Livia! Hai, vino! Se apropie miezul nopții!

Îmi șterg ochii și ies. Toți sunt cu paharele ridicate. Cătălin mă prinde de mână, strânge tare, ca și cum ar vrea să-mi spună „Vezi? Asta e viața ta!”

— La mulți ani! — urlă toată lumea când ceasul bate miezul nopții.

Eu ciocnesc mecanic. Simt cum mă sufoc. Mă uit la Cătălin. El râde cu gura până la urechi, dansează cu prietenii lui, mă ignoră complet.

— Livia, hai la dans! — mă trage de mână o prietenă de-a lui.

— Nu pot, îmi pare rău… — șoptesc și fug iar în bucătărie.

Acolo găsesc pe masa un plic vechi, uitat printre facturi. Îl deschid fără să știu ce caut. E o scrisoare pe care mi-am scris-o acum doi ani, după ce ne-am certat rău de tot:

„Dragă Livia,
Nu uita cine ești. Nu uita ce-ți dorești. Nu lăsa pe nimeni să-ți stingă lumina.”

Plâng în hohote. M-am pierdut pe drum. Am renunțat la pictură, la ieșirile cu prietenele mele, la liniștea mea. Totul pentru ca el să fie fericit.

Ușa se deschide brusc. Cătălin intră nervos.

— Ce faci aici? Toată lumea te caută! De ce trebuie mereu să faci pe victima?

Îl privesc drept în ochi pentru prima dată după mult timp.

— Nu fac pe victima, Cătălin. Sunt doar obosită să fiu invizibilă în propria mea viață.

El ridică din umeri.

— Dacă nu-ți convine, pleacă! Dar nu-mi strica mie Revelionul!

Rămân nemișcată câteva secunde. Apoi îmi iau paltonul din cuier și ies pe scara blocului fără să mă uit înapoi. Afară e frig și liniște. Artificiile luminează cerul peste București ca niște promisiuni false.

Cobor treptele încet, simțind cum fiecare pas mă apropie de mine însămi. În buzunar strâng scrisoarea veche. O citesc iar și iar, până când lacrimile îngheață pe obraji.

Ajung jos și mă opresc lângă un copac bătrân. Îmi sun mama.

— Mamă… pot să vin la tine?

Vocea ei caldă mă face să plâng iar.

— Sigur că poți, puiule! Te aștept cu dragoste și cu ceai cald.

Închid telefonul și simt pentru prima dată după mult timp că respir.

Nu știu ce va fi mâine. Nu știu dacă voi avea curajul să divorțez sau dacă voi găsi puterea să lupt pentru mine însămi. Dar știu că nu mai vreau să fiu o umbră în propria viață.

Oare câte femei ca mine își sacrifică liniștea doar ca să păstreze aparențele? Oare cât timp mai putem trăi așa?