Tăcerea fiului meu: O mamă în fața ușii închise

— Rareș, te rog, deschide ușa! Nu vreau să ne culcăm supărați… vocea mea răsună stins pe holul îngust, printre pereții care au auzit atâtea certuri și împăcări. Dincolo de ușa albă, fiul meu tace. Nu aud nici măcar un oftat. Doar tăcerea lui, grea ca o piatră, mă apasă pe piept.

Nu știu când s-a întâmplat. Poate când a început liceul și a început să se schimbe. Poate când am început să-l întreb prea des unde merge, cu cine stă, dacă a mâncat, dacă a învățat. Sau poate când tatăl lui a plecat fără să se uite înapoi, iar eu am rămas singură cu toate grijile și cu toate fricile. Am vrut doar să-l protejez. Să nu-i lipsească nimic. Să nu simtă golul pe care l-am simțit eu când eram copil.

— Lasă-mă în pace! aud, în sfârșit, glasul lui Rareș, răgușit de furie sau poate de plâns. Mă opresc cu mâna pe clanță. Mă doare fiecare cuvânt al lui ca o rană nouă.

Îmi amintesc de zilele când venea acasă cu genunchii juliți și plângea în brațele mele. Atunci eram tot universul lui. Acum, sunt doar o piedică între el și lumea lui. O mamă care nu mai știe să-și găsească locul.

În bucătărie, farfuriile nespălate mă privesc acuzator. Îmi fac o cafea amară și mă așez la masă, privind poza noastră de la mare, din urmă cu cinci ani. Rareș râdea cu gura până la urechi, iar eu îl țineam strâns de mână. Ce s-a întâmplat cu noi?

— Maria, lasă-l să respire! îmi spune mereu sora mea, Ioana, la telefon. E adolescent, toți trec prin asta. Dar nu e doar vârsta. E ceva mai adânc. Simt că l-am pierdut undeva pe drum și nu știu cum să-l găsesc.

Într-o seară, îl aud vorbind la telefon cu cineva. Râde altfel decât cu mine — liber, fără teamă. Îmi dau seama că nu mai știu nimic despre el: ce-i place, ce vise are, de ce se teme. Încerc să-mi amintesc când am vorbit ultima dată despre ceva important. Poate atunci când i-am spus că nu are voie la petrecerea aceea. Sau când l-am certat pentru notele mici la matematică.

— Mamă, tu nu mă asculți niciodată! mi-a strigat atunci.

Poate are dreptate. Poate am fost prea ocupată să-l cresc „bine”, să nu greșească, să nu sufere, încât am uitat să-l ascult cu adevărat.

Într-o duminică dimineață îl găsesc în bucătărie, cu ochii roșii de nesomn.

— Rareș… vrei să vorbim?

Se uită la mine ca la un străin.

— Despre ce? Oricum nu înțelegi nimic!

Îmi mușc buza să nu plâng. Îmi vine să-l iau în brațe, dar știu că ar fugi de mine ca de foc.

— Poate ai dreptate… Dar vreau să încerc. Spune-mi ce simți.

Tace. Își toarnă lapte peste cereale și pleacă în cameră fără să spună nimic.

Seara, Ioana mă sună din nou.

— Maria, trebuie să accepți că nu poți controla totul. Lasă-l să facă greșeli. Să vină el spre tine când va fi pregătit.

Dar cum să stau și să aștept? Cum să nu fac nimic când văd că se îndepărtează tot mai mult?

Într-o zi găsesc pe biroul lui o scrisoare mototolită:

„Nu mai pot. Simt că mă sufoc aici. Toată lumea are așteptări de la mine — tu, profii, tata care nici nu mă sună de ziua mea… Nimeni nu mă întreabă ce vreau eu.”

Mâinile îmi tremură. Îmi dau seama cât de singur trebuie să se simtă Rareș. Și cât de singură sunt eu fără el.

Încerc să-i las spațiu. Nu-l mai întreb nimic zile întregi. Dar tăcerea dintre noi devine tot mai apăsătoare.

Într-o seară ploua torențial. Rareș nu venise acasă la ora stabilită. Îl sun de zeci de ori — nu răspunde. Mă plimb prin casă ca o leoaică prinsă în cușcă. La miezul nopții aud cheia în ușă.

— Unde ai fost?! strig fără să vreau.

— La Vlad! Am avut nevoie să scap puțin…

— De cine? De mine?

Se uită la mine cu ochi goi:

— Da… De tot!

Atunci cedez și plâng în fața lui pentru prima dată.

— Rareș… mi-e frică să nu te pierd…

El tace o clipă, apoi spune încet:

— Poate dacă ai înceta să mă controlezi…

Nu dorm toată noaptea. Dimineața îi las un bilet pe masă: „Te iubesc orice ar fi.”

Nu primesc răspuns zile întregi. Dar într-o seară vine la mine în bucătărie și spune:

— Mamă… pot să-ți spun ceva?

Îl privesc cu inima strânsă:

— Orice…

— Mi-e greu… Nu știu cine sunt încă… Și mi-e teamă că te dezamăgesc.

Îl iau în brațe fără să spun nimic. Plângem amândoi — pentru tot ce n-am spus și pentru tot ce am spus greșit.

Acum încerc să-l ascult mai mult și să vorbesc mai puțin. Să fiu acolo fără să sufoc. Dar uneori mă întreb: oare dragostea unei mame poate vindeca tăcerile dintre noi? Sau unele uși rămân mereu întredeschise?